Cu sau fără lopeţi, cei care au mers în vizită la inundaţii au făcut-o pentru imaginea lor

Adaugă ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

O nouă ceartă este la modă acum în mediul discuţiilor virtuale. Cea despre care dintre cei prezenţi (politicieni ori alte persoane publice) în vizită la inundaţii, adică în zonele din Moldova afectate de inundaţii mai exact, a „meritat” sau nu să fie acolo. Care dintre ei a făcut treabă şi care s-a aflat doar în treabă în zona aceea unde a venit „apocalipsa” cu apă şi care a făcut ca localitatea Broşteni să ajungă în deschiderea jurnalelor de ştiri.

Trecem peste reportajele panicard-telenovelistice de la locul sinistrului care de fapt spun aceeaşi poveste ca la oricare inundaţie: că apa adică scuze, „un zid de apă de 5 metri” a luat TOT, a distrus avutul şi agoniseala de o viaţă, a demolat case, a distrus „infrastructura” sau că apa a atins „chiar şi un metru” în casele oamenilor. Trecem peste ele că aici a fost doar o viitură care s-a comportat ca orice viitură din oricare parte a ţării. Iar cine m-ar putea acuza de cinism îl invit să compare ce a fost la Broşteni cu ce a fost în România în 1970, 1975 sau chiar 2005. Deci trecem peste toate acestea şi ajungem la noul conflict dintre unii şi alţii, dintre simpatizanţi şi antipatizanţi.

Ce îi preocupă pe români acum, imediat după micul dezastru din Moldova? Prezenţa persoanelor publice acolo. Că ăla a fost deci îi pasă, dar celălalt nu-a fost deci i se rupe. Că ala a venit cu câţiva oameni cu lopeţi şi alţi câţiva cu camere foto-video ca să îşi facă imagine (cei „contra”) sau ca să arate că îi pasă şi că îl doare în rând cu sinistraţii (cei „pro”). Că altul nu a fost, deci nu îi pasă, deci i se rupe. Sau că ba a fost, dar a stat doar câteva minute şi nu a intrat până-n gât în noroi, aşa cum ar fi trebuit să facă să dea bine la imagine. Este un exemplu ideal pentru expresia şi metoda de lucru „nicicum nu-i bine”.

Dar hai să ne dăm seama de o chestie. Cu trenă de reporteri de curte sau fără, cu maşina ministerului sau în cupa pe buldo-excavatorului, călare sau pe jos, în sneakeri (aşa le zice, nu?) sau cu cizme CAP-iste de cauciuc, cu lopata-n mână sau în decorul aranjat special pentru o conferinţă de presă la locul faptei, cam toate persoanele publice care se plimbă priun zona aceea o fac în primul rând pentru propria imagine.

Ar fi jenant să fim chiar aşa naivi încât să credem că, de la nivelul lor social şi financiar, îi doare inima până la lacrimi şi plâng din solidaritate ca o mamaie la un film indian. Şi că nu profită de orice (ca de multe ori dealtfel) de a-şi mai face puţină imagine pe seama unui dezastru. Că uite, este implicat. Că îi pasă. Că a renunţat la căminul şi patul conjugal pentru a se deplasa la faţa, spatele şi în jurul locului. Sau că efectiv nu are idee că presa e ciopor în zonă şi că e o surpriză uluitoare că i se fac poze şi să e întrebat(ă) chestii care efectiv nu-l propulsează în centrul atenţiei. Iar trebuie să credem că nu e aşa, că de nu, suntem cu ceilalţi.

Până se ceartă pe chestii de reprezentare şi autoprezentare, marii experţi politici de comment, like şi share s-ar mai putea întreba cum de au cedat digurile alea construite tocmai ca să nu cedeze. Cum de primăria/primăriile acelea care acum se vaită liric că ce ne facem fetelor, au aprobat să se construiască locuinţe fix în zona inundabilă. Sau cine cum şi cât a contribuit indirect ca viitura să aibă cale liberă şi pe unde să poată băga viteză prin diverse lucrări care implică în special drujbe. Dar e prea dificil asta şi nici inteligenţa artificială nu e de mare ajutor. Aşa că mai bine rămânem la nivelul „uite bă la ăla/aia!”, că e mai comod şi mai de succes.