Am semnalat, s-au supărat, bine că s-a rezolvat!

Atitudinea unei părți importante a publicului față de presă e paradoxală: o înjură vârtos, dar, în același timp, se adapă de la ea cu sfințenie. Principalele funcții ale presei sunt cele de informare și de educare, ultima pierzând tot mai mult teren în fața unor valuri tsunami de tip „șoc și groază”, „incredibil” ș.a.m.d. Aproape că nimeni nu se mai gândește la masele captive în chingile canalelor de informare, care ar trebui să învețe câte ceva, să identifice anumite valori din textele pe care le citesc, din știrile și emisiunile pe care le urmăresc.

Într-o societate de consum, care molfăie din zori până la asfințit și iar până în zori ciunga amestecată a informațiilor reale și a celor false, prea puțini sunt cei ce conștientizează responsabilitatea pe care o au atunci când transmit un mesaj. Rămâne, deci, că singura funcție în viață a presei e cea de informare. Ar fi multe de spus și aici legat de interesul public pentru anumite informații, de manipularea voită sau involuntară, dar poate vom vorbi altă dată despre aceste neajunsuri. 

De bine de rău, presa trage, de multe ori, semnale de alarmă în urma cărora se mai drege câte ceva pe ici pe colo. Pornind de la plăcile alea din pasajul de la Bulevard, relipite după articolul nostru, până la semnalizarea unor gropi sau astuparea lor, toate sunt, până la urmă, îndreptări ce vin în folosul cetățeanului (nici iarba din Belvedere nu se mai încăpățânează să crească falnică, până îți ajunge la subțiori, unde te-ar fi gâdilat întru amarnică veselire). 

Ceea ce știu mai puțin aceia care formează publicul larg este că, după astfel de semnale, jurnalistul/jurnaliștii capătă statut de „persona non grata” în fața unora care se simt atacați. În realitate, ținta gazetarului nu e X, Y sau Z, ci problema reclamată – ăsta e un lucru pe care foarte puțini dintre cei din administrație și nu numai nu reușesc să îl înțeleagă, prima lor reacție fiind una de furie și victimizare. E un preț ce – totuși – merită să fie plătit pentru că interesul unanim, atât al jurnalistului, cât și al publicului, e rezolvarea problemelor. Că unele doamne și unii domni care trăiesc un continuu sentiment al nedreptățirii vor rămâne cu impresia că cineva are ceva împotriva lor e o chestiune ce ține de închipuiri personale, alimentate uneori și de sfetnici, ce vor să-și arate priceperea și susținerea. 

Și iată cum, după un amalgam de huiduieli, contestări și supărări rămâne și ceva bun, sub formă de hibe îndreptate. În fond, ăsta e lucrul care contează cel mai mult.