Amintirea unei flegme din Duminica Orbului

Îmi amintesc de o întâmplare petrecută în urmă cu exact 34 de ani. Era 20 mai 1990, o zi aproape de vară, o duminică în care românii mergeau pentru prima oară, după foarte mulți ani, să voteze așa cum îi tăia capul. Eram copil, dar amintirea mi-a rămas întipărită în memorie, la fel ca figura mirată a protagonistului ei. Ne aflam undeva, într-o zonă de agrement și așteptam la rând să cumpărăm mici, suc și bere la halbă pentru adulții grupului. Aceștia din urmă își exercitaseră dreptul de vot (erau toți anti FSN, dar asta mai puțin contează) și acum voiau să se bucure de ziua caldă, de gulerul alb al halbei de bere și de micii de pe tăvița de carton, cu câte o scobitoare înfiptă în buricul lor, alături de lingura de muștar înghesuită într-un colț. Nu erau foarte încrezători în rezultatele alegerilor, căci era limpede, nea Nelu și ai săi ocupaseră preferințele norodului dedulcit la democrație. Pe atunci politica dinamita orice conversație, semăna dihonie în orice familie (nu că azi ar fi altfel, doar instrumentele de luptă sunt ceva mai diversificate). În fața noastră doi tipi inițiaseră un dialog -firește- pe teme politice. Unul era susținător al FSN, celălalt încerca să-i promoveze pe țărăniști sau liberali, nu mai țin minte exact. Primul, mai guraliv, se bucura și de susținerea celorlalți ”suporteri” aflați la coadă, însă și celălalt era destul de clonțos. Mizând probabil pe superioritatea numerică, fesenistul proiectează un scuipat către adversarul de conjunctură. Ăsta, probabil cu astfel de  ”meciuri” în picioare, se ferește și flegma ajunge direct pe fața prietenului nostru, alături de care ieșisem la petrecerea câmpenească. Omul era un preot destul de tânăr, pacifist convins, cu un simț al umorului specific oamenilor inteligenți. Și-a șters scuipatul de pe barbă și s-a uitat senin la învolburatul emițător. Tipul l-a privit, preț de câteva clipe, cu ochii bulbucați, iar când a conștientizat că greșise ținta a îngăimat ceva de genul: ”Nu pe tine voiam să te scuip, dar și tu ești ca ăsta, că ai barbă!”. Pe atunci cei ce purtau barbă erau asimilați ”golanilor” din Piața Universității, erau considerați votanți ai PNȚCD și PNL. Ce mai, aveai barbă nu erai un ”om de bine”. Prietenul nostru i-a răspuns glumind ceva legat de barbă, replică pe care insul degrabă vărsător de flegme, nu a înțeles-o. În acel an, sărbătoarea Duminicii Orbului se nimerise exact în ziua alegerilor. Nimic nu e întâmplător. De atunci, în fiecare zi de 20 mai rememorez scena aceea grobiană și, după 34 de ani, îmi dau seama că nu s-a schimbat mare lucru, că flegmele sunt aceleași, doar că sunt scuipate sub altă formă.