Tupeu ai, minte ce-ți mai trebuie?

Dacă privești/asculți spectacolul electoral grotesc ce se derulează în toate ungherele societății românești, în această perioadă, vei constata că totul se discută în cheia întrebării: ”Cine câștigă?”. Teoretic, marii câștigători ai alegerilor ar trebui să fie cetățenii care au nevoie de drumuri mai bune, servicii medicale, infrastructură, parcuri, spații pentru agrement șamd. Dar nu vă închipuiți că cineva se gândește la ei când vine vorba despre beneficiarii direcți ai exercițiului electoral. Cu toții, alegători și candidați, am căzut de comun acord, tacit, că ne interesează cine câștigă dintre cei intrați în cursă, o întrecere în care nu mai au loc și nevoile electoratului. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă discuțiile purtate pe tema șanselor candidaților de la București intrați în ring pe ultima sută de metri; se vorbește doar despre jocuri subterane, strategii puse la dospit, nimic despre proiecte edilitare și intenții de tămăduire a bolilor Capitalei. Situația nu e cu mult diferită în țară, unde luptele politice țin caldă confruntarea electorală, nicidecum programele pretendenților la funcții publice. E o realitate care nu are de ce să ne mire, pentru că asta e starea de spirit în România: ne-am obișnuit cu scandalul, ce delațiunea, cu circul și atmosfera de mahala. Zilele trecute vorbeam cu cineva care candidează pentru funcția de primar al unei comune din Prahova. Omul nu știa în ce s-a băgat și era mirat că întâlnirile cu electoratul erau o interminabilă sursă de experiențe ciudate. Cei din echipă îi reproșau că nu are destul tupeu, iar el se întreba de ce i-ar trebui așa ceva, din moment ce e mânat de bune intenții. I-am spus că s-a născut prea devreme sau prea târziu, căci trăim în epoca tupeului și a imposturii, ele fiind atitudinile care te pot propulsa pe scara socială. Contează mai puțin ce poți, ce vrei să faci, important e să dai din gură, să pari că ești uns cu toate alifiile, că ești șmecher, descurcăreț, că stăpânești arta compromisului, denumită eufemistic, diplomație. O mare parte din electoratul român vrea spectacol însângerat și gălăgios la alegeri, se comportă ca un spectator plin de frustrări care așteaptă de la combatanții din ring lovituri ce sparg nasuri, buze și arcade. Alegătorul e fript cu toate ciorbele promisiunilor, așa că nu mai crede în puterea nutrițională a legumelor fierte în zeama acră și își îndreaptă atenția asupra acțiunii politice palpitante, devorând cafteala din campanie, ca pe un film ce te ține în priză.