De fapt, pentru ce ne bucurăm?

De patru zile auzim vorbindu-se în continuu despre afacerile obscure, țesute în jurul a ceea ce numim generic „Roșia Montană”. S-a spus că unii au profitat pentru a face mulți bani la bursă, că totul a fost o cacialma pentru îmbogățirea unor borfași scrobiți ș.a.m.d. Nume apuse din politica românească și personaje aflate în continuare în prim plan au fost vehiculate ca sforari cu interese clare în toată această șaradă. E limpede că scopul principal a fost înavuțirea unor oportuniști, nicidecum valorificarea unui potențial natural. Pe lângă toate aceste dezvăluiri de ultimă și penultimă oră, am constat bucuria cu care mai mulți oficiali au anunțat victoria României, în procesul care ar fi putut obliga statul să plătească, aiurea, un purcoi de bani (vom putea răsufla cu adevărat ușurați doar după o sentință definitivă). Da, e o izbândă, în contextul în care ne obișnuisem cu ideea falimentului, ne asumasem nedreptatea achitării unor sume numai și numai pentru ticăloșia și interesele obscure ale unora. Totuși, ce ne bucură? Privim cu nețărmurită recunoștință o decizie firească? E ca și cum un nevinovat acuzat de fapte grave ar mulțumi universului că nu a fost pus să plătească oalele sparte de alții. Nu cumva ne-am obișnuit cu jugul, iar atunci când avem momente de respiro, când el nu ne apasă grumazul, ne considerăm niște răsfățați ai sorții? E adevărat, e o diferență între a plăti câteva miliarde de dolari, absolut degeaba și a nu fi obligat să achiți o notă de care ești străin, dar de ce să privești cu atâta resemnare un posibil abuz? Bucuria asta seamănă cu mulțumirea aceea tâmpă față de creșterea minusculă a salariilor, chipurile, pentru a fi contracarate efectele inflației. Păi nu, nivelul tău de trai, nu e cu nimic mai bun, ci doar alergi după niște prețuri care au luat-o razna, încercând să ții pasul cu ele. Puterea ta de cumpărare e tot scăzută, nu reușești să acoperi nivelul scumpirilor, ci doar să mai reduci ceva din pagubă. Ei, dar ești mulțumit, scoțând la interval lozinca aceea ce duhnește a resemnare: „bine că ne-au dat, că nu ne-au luat!”. Așa gândesc unii și în cazul „Roșia Montană”: „Bine că am scăpat!”. De ce anume am scăpat? De o nedreptate? De teroarea gândului că ne lasă niște șmecheri în fundul gol? Zău, nu avem motive de petrecere, ci, mai degrabă, de amărăciune. Prea am fost fierți la foc mic multă vreme pentru a desface sticla de șampanie în care e doar apă rece.