Scribul de marţi: Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Când ne identificăm, poate fi o înscenare. Sau încă o încercare de mascare printre anotimpurile, deja confundabile, din care suntem constituiţi. Existenţiali, suntem. Nu ştim că trăim. Nu ştiu să fim pentru o perioadă mai scurtă decât identificarea pe o lamelă de sub ochiul avid de bazaconiile dintr-un laborator spaţial. Nici nu ştim cum şi ce ne-a hărăzit timpul universal, comprimat într-o clipă pământeană. Evident, dacă credem că existăm.

Ne identificăm cu memoria uitată, din moment ce e atât de repetabilă. Avem un trecut în balans incert (sau în incest identificat doar printre gânduri permise) şi ne grozăvim cu istorisiri rescrise, de vreo cinci mii de ani (plus-minus şi încă ce bănuim că au identificat alţii despre noi). De când am învăţat să socotim invers, dar, mai ales, să scriem "invers" ne-a şi pocnit o idee: oricând, minusul devine surplusul continuităţii printre sincopele timpului în care ne hârjonim identităţiile. Prin falsă identificare, ne dezvăluim partea şifonată, sau pliată, sau zdrenţuită a timpului ce ne-a trecut.

Nu ne identificăm prin excepţii. Orice gând umanoid are dreptul la identificare, o singură dată într-o zi pământeană. Cât mai avem alternative, altfel nu ne vom adapta-între noi-din lipsă de identitate. După aceea, nici femeile pe care le-am iubit nu mai suntem în stare să le identificăm, din moment ce au dispărut anotimpurile, prin schimbarea genului…

***

Nu toate gândurile ne identifică. Nici nu suntem hărăziţi  să le identificăm. În momentul când ne exprimăm, suntem în faţa semaforului care a dispărut în urmă cu greva daltoniştilor. Mai precis-şi mai trist- nu toate gândurile ne identifică existenţa. Chiar nu ştim să trăim între răsăritul enervant şi apusul convenţional, şi nici nu am aflat cum se grăniţuieşte noaptea, la amiază. Sau ştim, dincolo de limita inconştienţei, până la a doua identificare şi, probabil, ultima.

Cât despre identificarea prin inexpresie, e altă vorbă. Nici nu ne surprinde, din moment ce a devenit doar o funcţie morfologică în afara contextului şi nici prea curioşi, şi nici spăşiţi nu suntem. Oricând identificăm modele, impunem comparaţii şi habar nu avem când o luăm de la capăt, sub forma altora. Ceea ce nu se numeşte existenţă, dacă nu e şi trăită. Complicat, trist peste măsura "existenţială" a identităţii pe care ne-o înscenăm.

Peste alte închipuiri se va aşterne încă o "identificare" a fiinţei, în măsura din care mai putem gândi în tandem cu universul personificat, mai degrabă privatizat. De ce nu ar fi personalizat, dacă avem doar o clipă să constatăm că ceea ce ne uimeşte nu suntem noi, dacă ne mai oferim ocazia să stăm pe gânduri. Nici femeile, care ne regândesc, nu ne vor identifica intenţiile, din moment ce au disărut anotimpurile prin schimbarea genului de identificare. Existenţiali-am fost odată. Nu mai suntem nici cu mila memoriei, deja nerepetabilă într-o clipă de identificare pământeană…