Gala de Premiere a Astra Film Festival 2025 a avut loc sâmbătă seara, 25 octombrie, la Filarmonica de Stat – Sala Thalia, marcând finalul unei ediții bogate în emoție, reflecție și povești adevărate. Evenimentul, moderat de Amalia Enache, a adus pe scenă realizatorii de film documentar care, prin creațiile lor, au reușit să surprindă realitatea în formele ei cele mai autentice și mai provocatoare.
Ediția din acest an a inclus cinci documentare despre război, care au pus publicul față în față nu doar cu lumea așa cum este ea, ci și cu lumea care începe să devină – o lume marcată de transformări, conflicte și căutări de sens.
„Noi știm că documentarul ne arată lumea așa cum este ea, dar selecția din acest an ne-a arătat lumea care se transformă sub ochii noștri”, au spus organizatorii în deschiderea galei.

Jurnalista Amalia Enache a ținut să mulțumească voluntarilor festivalului, pe care i-a numit „oameni mereu prezenți, care au făcut ca totul să fie posibil”:
„Știu că au fost zece zile intense și fără voi nu ne-am fi descurcat. Sunteți sufletul acestui festival.”

Câștigătorii Astra Film Festival 2025
Cel mai bun documentar – Secțiunea DocShort
67 de milisecunde (de Fleury Fontaine | Franța | 2025)
Motivația juriului: „Pentru integrarea inovatoare și fluidă a tehnologiei în procesul narativ, deschizând noi perspective asupra documentarului de investigație.”
Pornind de la imaginile unei camere de supraveghere, combinate cu efecte vizuale și animație, filmul reconstruiește în detaliu scena unei crime. Martorii, victimele și poliția își spun poveștile, conturând o imagine complexă a evenimentelor și a tensiunilor sociale din Franța. Dincolo de actul violent, povestea ridică întrebări despre rolul și legitimitatea poliției, despre control și responsabilitate. Prin estetica sa vizuală și prin discursul foarte bine structurat, filmul pune în discuție relația dintre adevăr, reprezentare și justiție.
Cel mai bun documentar – Secțiunea DocSchool
Planul necunoscut al lui Dumnezeu (de Moritz Mueller-Preisser | Germania | 2025)
Motivația juriului: „Un portret vizual remarcabil al unei familii moderne, o reflecție profundă despre iubire, acceptare și depășirea diviziunilor.”
Riley a crescut într-o familie de mormoni cu reguli stricte și constrângeri impuse de religie, așa că și-a dat seama abia după ce s-a însurat, că, de fapt, e gay. El ia decizia să divorțeze și să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubește, are o fiică cu fosta sa soție cu care păstrează o relație de prietenie și un fiu adoptat. Cei din jur îl judecă, dar încearcă să accepte realitatea. Filmul dezvăluie treptat toate aspectele vieții lui Riley, reușind să surprindă dinamica unei familii complexe și să pătrundă în interiorul unei comunități conservatoare.
Cel mai bun regizor – Secțiunea România
Viitor luminos (de Andra MacMasters | România | 2025)
Motivația juriului: „Regizorul reinterpretează trecutul printr-un colaj poetic și polifonic, transformând memoria în dialog și oferind o perspectivă nouă asupra tinereții ca forță de rezistență.”
„Viitor luminos” este un poem vizual construit din imagini de arhivă rare, care ne poarta in vara lui 1989, în Coreea de Nord, în mijlocul desfășurării Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților. Acest ultim mare spectacol al internaționalismului socialist a reunit mii de tineri din întreaga lume în numele păcii, solidarității și idealurilor sociale. Printre chipurile din mulțime se regăsesc figuri marcante ale României, precum Mugur Isărescu, Dan Bittman sau Adrian Năstase. Filmul nu propune o privire nostalgică, ci o (re)lectură lucidă și curioasă a trecutului, dintr-o perspectiva contemporana.
Cel mai bun documentar – Secțiunea România
Still Nia (de Paula Oneț | România | 2025)
Motivația juriului: „Un film curajos, care abordează trauma cu empatie și transformă durerea într-un proces blând de vindecare.”
Ștefania are 30 de ani, este româncă și locuiește în Franța. Artista își explorează prin dans traumele provocate de un diagnostic greșit în copilărie și de anii de izolare medicală. Dansul devine noul său limbaj – o formă de terapie prin care se reconectează cu propriul corp, cu amintirile reprimate și cu mama sa. Still Nia este un portret poetic și experimental construit din cadre intime și confesiuni personale. Acestea se structurează în jurul a trei momente-cheie: copilăria în spital, libertatea trăită pe plajă și procesul creativ din timpul repetițiilor. Filmul ilustrează arta ca mijloc profund de vindecare, redescoperire și eliberare personală.
Cel mai bun documentar – Secțiunea Europa de Est
Dragul meu Théo (de Alisa Kovalenko | Ucraina, Polonia, Cehia | 2025)
Motivația juriului: „O mărturie despre curaj, sacrificiu și iubirea unei mame aflate pe linia frontului. O scrisoare de dragoste către fiul ei și către libertate.”
Un documentar personal, alcătuit dintr-o serie de înregistrări video, în care Alisa Kovalenko își consemnează sentimentele și experiențele de pe front sub forma unui jurnal dedicat fiului ei, Theo, în vârstă de cinci ani. Având ca fundal haosul și rutina războiului, filmul ne permite acces-ul nemijlocit la gândurile și frământările autoarei, si ne face să înțelegem principalul motiv pentru care ea s-a înrolat voluntar: pentru ca, mai târziu, fiul ei să nu fie nevoit să meargă la război.
Cel mai bun regizor – Secțiunea Voci Emergente
Spre Vest, în Zapata (de David Bim | Cuba | 2025)
Motivația juriului: „Un film alb-negru de o simplitate poetică, în care peisajele și oamenii se contopesc într-un univers cinematografic profund uman.”
Filmul ne apropie de perspectiva trăirilor unui bătrân cubanez izolat în mlaștinile Zapata si devine un poem vizual despre supraviețuire și apartenență. Într-o secvență hipnotică în alb-negru — reminiscentă de Embrace of the Serpent sau cadrele lente ale lui Tarr Béla — Landi vânează crocodili cu mâinile goale în mlaștina copleșitoare, în timp ce un radio zgomotos transmite știri despre pandemia de COVID-19, oferind un reper temporal tulburător. Clipurile picturale și cadrele prelungi, concentrate pe detalii tactile și sunete diegetice dense, scot în evidență absurdul unei existențe sisifice, supusă forțelor naturii și izolării. A doua jumătate a filmului este centrată pe Mercedes, nevasta lui, și prezintă viața ei marcată de îngrijirea fiului autist, într-o așteptare godotică.
Cel mai bun documentar – Secțiunea Voci Emergente
Kabul, între rugăciuni (de Aboozar Amini | Olanda | 2025)
Motivația juriului: „O portretizare tulburătoare și plină de compasiune a unei lumi greu de înțeles, filmată cu o sensibilitate vizuală remarcabilă.”
O meditație documentară profundă asupra vieții cotidiene în Kabul sub dominația talibană, urmărindu-i pe frații Samim (23), un soldat profund devotat ideologiei, care jonglează între aspirațiile de martir și banalitatea vieții de fermier și soț, și pe fratele său mai mic, Rafi (14), aflat în pragul adolescenței și atras de figura autoritară a lui Samim, într-o lume marcată de decenii de conflict și radicalizare. Amini utilizează un stil observațional și empatic, evitând narațiunea impusă, pentru a restitui demnitatea, confuzia și umanitatea personajelor într-un oraș ce devine protagonist: Kabul, cu rugăciunile care animează ritmul vieții, indică cadrul religios omniprezent care ghidează destinul celor două generații. Această introspecție vizuală supune privitorul unei realități inconfortabile, dar indispensabil de autentică, unde dorul de moarte martirică răzbunătoare pentru decenii de asuprire e infuzat în toate țesuturile tinerilor Afgani.
Gala a fost îmbogățită de momente artistice susținute de Ana Everling, Tulnicăresele și Fanfara din Cozmești.
Foto: Răzvan Negru
Ovidiu BOICA
Ovidiu BOICA
Ovidiu BOICA
Ovidiu BOICA
Nekta Ioana DEDU
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Ovidiu BOICA
Ștefania VESA
„au reușit să surprindă realitatea în formele ei cele mai autentice și mai provocatoare.