Artistul Florin Marin expune la Sibiu, într-o expoziție dedicată memoriei și transformării materiei

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

În sculptura contemporană românească, Florin Marin se remarcă prin utilizarea unor materiale neconvenționale și printr-o abordare care se îndepărtează de sculptura clasică. Artistul explorează un teritoriu plastic în care sculptura renunță la monumentalitate și la rigiditatea materialelor clasice, pentru a se reconfigura într-o ontologie moale, poroasă și cvasi-carnală. Polimerul expandat, materia pe care o alege deliberat, devine nu doar suport, ci concept: o substanță instabilă, predispusă la eroziune, care evocă spuma primordială a genezei, momentul în care forma nu este încă fixată, ci în plină negociere cu propriul potențial.

În expoziția „Rămășițele Zilei”, deschisă la Galeria UAP Sibiu, artistul prezintă basoreliefuri fragile și compoziții care creează adevărate micro-universuri. Aceste peisaje casetate sugerează privitorului o mobilitate perceptivă rar întâlnită în sculptură: frontalitatea clasică este completată de o privire aeriană, analitică, care survolează relieful ca pe o hartă a unei lumi în formare. Prin această abordare, Florin Marin depășește reprezentarea tradițională și propune un univers artistic în care imaginația completează ceea ce materia doar sugerează.

Opera sa se înscrie în zona sculpturii contemporane, unde forma este văzută ca un proces aflat în continuă schimbare, iar sensul lucrărilor se construiește prin relația dintre obiect și privitor. Fragilitatea, precaritatea și urmele lăsate de timp devin teme centrale, transformate în mijloace de expresie artistică.

Sub coordonarea lui Florin Viorel și în cadrul expozițional definit de Elena Ilash, discursul vizual suspendă certitudinile și provoacă o interogație esențială asupra graniței unde realitatea factuală se epuizează pentru a lăsa loc reprezentării artistice. Rămășițele Zilei devine astfel o meditație asupra reziduurilor percepției, asupra urmelor pe care timpul le lasă în materie și asupra modului în care sculptura poate transforma precaritatea în formă. Florin Marin aparține unei generații care reconfigurează sculptura din interior, nu prin negarea tradiției, ci prin extinderea ei în zone conceptuale unde fragilul, moale, efemerul și hibridul devin instrumente de cunoaștere. În opera sa, sculptura nu este un obiect, ci o stare; nu este o formă, ci o interogație; nu este o certitudine, ci o posibilitate.