Din ruină, în vatra satului – cum și-a regăsit rostul Kamin, restaurantul-„acasă” din Cisnădioara

Ce determină pe cineva să deschidă un restaurant cu ștaif într-un sat de lângă Sibiu, într-o perioadă în care toate cheltuielile cresc, iar industria HoReCa scârțâie din toate încheieturile? Mânat de curiozitatea asta, am plecat spre Cisnădioara, unde, de-a lungul ultimilor ani, am tot trecut pe lângă un șantier ce părea veșnic, în centrul satului.

Știam că aici fusese remiza pompierilor voluntari ai satului, iar rețelele sociale îmi sugerau, în ultima vreme, că ar trebui să-mi placă noul restaurant „Kamin”, de pe strada Cistercienilor, din micul sat ascuns între dealuri. Am găsit aici doi antreprenori locali, îndrăgostiți de comunitatea lor, dispuși să investească o sumă cu șase cifre în restaurarea unei clădiri emblemă din sat, construită în 1882 de comunitatea de aici și de atunci. Pe care să o redea, mai apoi, localnicilor și turiștilor, deopotrivă, sub forma unui restaurant, croit în jurul conceptului de „acasă transilvănean”.

Proprietarii spațiului, Marius Menhard și soția sa, Laura, spun că demersul lor a început în 2018, când au cumpărat clădirea cu ziduri groase care găzduia, încă din secolul al XIX-lea, remiza pompierilor voluntari din Cinsădioara, alături de o anexă a vechii școli evanghelice din sat.

„Clădirea a fost construită în secolul al XIX-lea, din banii localnicilor. Prima dată a fost construită școala, iar ulterior, tot din banii oamenilor de aici, a fost ridicată și remiza pompierilor voluntari din Cisnădioara. După care a venit naționalizarea, iar comuniștii au făcut, la etajul remizei, o sală de sport și încă o clasă, pe lângă cele trei săli deja existente. Eu am învățat aici”, spune, mândră și entuziastă, Laura Menhard.

O investiție de șase cifre

După Revoluție, Biserica Evanghelică a cerut retrocedarea clădirii. Acest proces a durat aproape 20 de ani, iar în acest timp clădirea a fost lăsată în paragină și s-a degradat până la stadiul de ruină. „Cum cei de la Biserica Evanghelică nu aveau nici planuri pentru această clădire, nici banii necesari salvării ei, am decis, alături de soția mea, să ne asumăm noi proiectul restaurării. Iar cei de la Biserica Evanghelică au fost de acord cu înstrăinarea clădirii, cu condiția ca, după restaurare, ansamblul celor două clădiri să rămână accesibil tuturor locuitorilor din sat”, adaugă Marius Menhard.

Procesul de restaurare a fost unul mai lung decât se așteptau cei doi antreprenori, însă, pe parcursul celor șapte ani de investiții constante în clădirea emblematică a satului, au reușit să se sprijine reciproc și să-și insufle constant răbdarea necesară finalizării proiectului.

”Abia după ce am luat-o, ne-am dat seama că am cumpărat o ruină. Am fost convins că va trebui să o demolăm. Însă nu am putut, pentru că ansamblul celor două clădiri se află în zona protejată a satului. Așa că am obținut cât am putut de repede o autorizație de la Primărie, care viza doar reparația acoperișului, astfel încât să mai avem ce salva din ea”, își amintesc Laura și Marius.

Caferii clădirii erau mâncați aproape în totalitate de carii și putregai, iar zidurile aveau crăpături prin care vedeai soarele de afară. Când s-au apucat efectiv de lucru, toată structura de lemn a acoperișului s-a prăbușit în interior. Acela a fost momentul în care și-au dat seama că va fi un proces de durată. Apoi, cu răbdare, au obținut o altă autorizație de construcție, care viza restaurarea fațadei.”Am avut parte de sprijinul autorităților locale, iar cei de la Comisia de Cultură au venit și au scrijelit pereții, s-au uitat, au analizat și așa am aflat culoarea inițială a cădirii. Pe care am încercat și noi să o reproducem pe fațada renovată”.

Intervențiile anterioare au îngreunat restaurarea

Ca multe alte astfel de clădiri, și aceasta a fost mutilată de intervențiile și nevoile oamenilor care le-au folosit, de-a lungul timpului. Unele părți ale clădirii nu au mai putut fi restaurate și au avut nevoie de o reconstrucție totală. „Noi ne-am dorit să restaurăm această clădire, însă unele elemente definitorii ale clădirii erau de nesalvat. Un gol de fereastră fusese modificat brutal de trei ori, așa că nu mai putea fi adus la forma inițială. Cu toate astea, am încercat să respectăm trecutul clădirii și să nu intervenim stilistic. Am lucrat foarte mult la rezistență, a trebuit să cămășuim unele ziduri care erau crăpate de sus până jos”, spun proprietarii Kamin.

După șapte ani de șantier și probleme neprevăzute, au reușit să readucă clădirea veche de mai bine de 150 de ani la o formă cât mai apropiată de cea inițială. Au folosit acest timp să găsească și să perfecționeze un concept care să spună povestea locului așa cum trebuie spusă și să ofere oamenilor de aici – dar și vizitatorilor Cisnădioarei – un spațiu călduros, cu adevărat reprezentativ pentru Transilvania.

„Abia în vara lui 2025 am terminat lucrările și am reușit să intabulăm construcția, iar pe parcursul întregului proces am lucrat cu o firmă de design din Cluj, Morărescu Studio. Ea ne-a ajutat cu tot proiectul, de la arhitectură și design interior, până la concept. Noi aveam o idee, dar ne-am dat seama că avem nevoie de profesioniști în jurul nostru, care să ne ajute să ne punem în practică visul. Pentru noi, a fost important să păstrăm legătura cu specificul satului nostru, arhitectural, culinar și cultural. Am vrut ca cei de aici să se simtă ca-n livingul lor de acasă, iar turiștii să înțeleagă câtuși de puțin frumusețea caselor transilvănene. Acum, la finalul renovării, eu am convingerea că locul ăsta face parte din inima Cisnădioarei, alături de Biserica Evanghelică, cu vechea școală și burgul de sus”, se mândrește Marius Menhard.

Meniu dinamic, adaptat sezoanelor din Transilvania

Laura și Marius mărturisesc că este dificil să adaptezi un astfel de concept standardelor actuale din domeniul HoReCa, însă visul lor a fost acela de a crea un loc ce spune povestea comunității lor și a trecutului acesteia.

„Cisnădioara nu este un sat cu mulți locuitori și nici nu este prima opțiune a turiștilor care vizitează Sibiul. Dar noi aici locuim, iar ideea acestui loc a plecat de la <acasă>.  Așa că, în mod firesc, și designul și meniul au fost gândite <ca acasă>. Am vrut un restaurant transilvănean, cu elemente specifice tuturor comunităților din Sibiu, în care fiecare să se poată simți ca acasă. Din rațiuni de business, a trebuit să introducem și unele preparate <indispensabile> unui restaurant actual. Deci, pe lângă rețetele săsești, specifice locului, am pus în meniu și mici sau paste carbonara. Dar ideea generală va rămâne aceea că servim mâncare gătită, cu ciorbe și deserturi de casă. Înțelegem că așteptările din ziua de astăzi, în HoReCa, îți cer și burgeri și mâncare asiatică, dar noi credem că, atunci când vii la Cisnădioara, la țară, trebuie să mănânci ce oferă acest loc”.

Pentru ei, a fost foarte important ca nu doar designul să insufle căldura unei case din Cisnădioara. Plecând de la ideea de „acasă”, meniul a fost conceput în jurul conceptului de „local și sezonier”. „Avem înghețată făcută chiar aici, în Cinsădioara, de un artizan local. Avem bere din Mărginime, iar meniul restaurantului l-am gândit și l-am conceput în jurul ingredientelor și obiceiurilor locale, adaptate în funcție de sezon”.

Vecinii, bucuroși că turnul pompierilor este salvat

Cum este văzut noul restaurant în sat? Cei doi antreprenori spun că proiectul lor a fost primit cu entuziasm de localnici încă de pe vremea șantierului, iar mulți dintre ei erau curioși de rezultatul final. „Ne-au încurajat încă din primele clipe ale șantierului. Ne spuneau mereu că turnul pompierilor trebuia salvat și că Cisnădioara avea nevoie de un astfel de proiect. Pe măsură ce avansam cu șantierul, veneau vecinii să ne întrebe când terminăm, fiindcă erau curioși să vadă rezultatul final. Chiar ne-am făcut prieteni noi astfel. Acum ne bucurăm de fiecare dată când îi vedem că se întâlnesc cu vecinii lor aici, la o cafea sau la o prăjitură de casă și un pahar. Suntem tare mândri de ce am reușit să construim”, povestește Marius Menhard.

Cafeaua pe care am băut-o în timpul discuției noastre se apropie de final, iar cei doi, fără să încerce să-și stăpânească entuziasmul, mă invită să văd și ultima lor reușită, „perla coroanei”, care se ascunde în spatele fostei clădiri ale pompierilor voluntari. Mă conduc în fața unei uși mari, de sticlă, și pășim pe terasa amenajată în curtea imobilului săsesc, chiar sub impunătoarea biserică Evanghelică din Sat.

”Aici am lucrat foarte mult în ultima perioadă și suntem entuziasmați de rezultat. Când vremea ne va permite, în primăvară, vom deschide curtea restaurantului și ne vom invita musafirii pe terasă. Putem să organizăm deja evenimente private sau corporate, dar și evenimente culturale și artistice, însă suntem convinși că această terasă îi va fermeca pe musafirii noștri”.