Cele trei daruri din strada Constituției: Miriam și ulciorul cu iertare. Fetița croitorului Iozi, devenită ofițer în Tel Aviv

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

În 1964, când Miriam Feldman Matyas părăsea România, închidea dincolo de ușa din lemn și fier o altă ușă: cea a unei tinereți frânte. Era convinsă că „Există jurăminte care se nasc din durere pură și se țin o viață întreagă”.

S-a născut la Sibiu, pe 19 februarie 1938, în familia ZEIGER – tatăl, IOZI, croitor, și mama, SARI, din neamul HELFMAN. Când își amintește de surorile ei, IUTKA și EVI, rostește cu voce stinsă: „Sunt singura care a mai rămas în viață din familia mea primară.” De acolo pornește tot Sibiul ei.

Sibiul războiului și lipsurilor

„Este un Sibiu al războiului, în care, de la o vârstă fragedă, am învățat ce înseamnă să fii mutată din casă în casă, între soldați germani și autorități române, în timp ce tatăl meu era dus în nordul orașului, unde se afla un lagăr de muncă. Acolo, tatăl meu cosea noaptea uniforme pentru ofițerii germani…” – spune Miriam. Se oprește o secundă, apoi continuă: „…un croitor evreu care repara hainele celor care îi luaseră casa.”

Vina de a visa la libertate

Cu toate acestea, la 17 ani, în 1955, a plecat la Cluj pentru a studia Medicina. Patru ani a învățat cum se ține un om în viață, până când, în anul patru, a fost exmatriculată. Nu pentru că nu știa medicină, ci pentru că se înscrisese la Brașov pe listele de emigrare spre Israel. În anii ’50, să vrei să fii liber era o vină. S-a întors la Sibiu în 1960, nu ca doctor, ci ca asistentă la Spitalul de Copii, la secția de boli infecțioase. Acolo a ținut în brațe copii străini care ardeau de febră, în timp ce ai ei plecau, unul câte unul, peste hotare. Așteptarea a durat până în 1964, când autoritățile i-au permis, în sfârșit, să plece cu întreaga familie. Atunci a jurat că nu se va mai întoarce niciodată. Acele cuvinte, grele ca o stâncă, au rezistat timp de 60 de ani.

Inima a sfărâmat stânca memoriei

La 87 de ani, a simțit însă chemarea orașului în care a văzut lumina zilei. Copila de altădată a revenit acasă, sprijinindu-se de brațul fiului ei, ITAY. „Copleșită de amintiri și de o emoție profundă, am simțit nevoia să scriu pe o coală de hârtie cuvinte care rămăseseră nerostite”, mărturisește ea. Abia acum a realizat că exilul nu a înfrânt-o. Ceea ce Sibiul i-a interzis, Tel Avivul i-a oferit înzecit. În 1969 a devenit doctor, iar ulterior a urmat o carieră de excepție ca medic militar în cadrul Forțelor de Apărare ale Israelului (IDF). Fetița croitorului învățase, în sfârșit, să coasă la loc destine, urcând în ierarhia militară până la gradul de locotenent-colonel.

Lespezile trecutului și regăsirea Sinagogii

Întoarcerea acasă a început în tăcerea profundă din Cimitirul Municipal, unde bunica Johanna Helfman, mătușa Terry Baruch și unchiul Morchi își dorm somnul de veci, în timp ce bunicul Moris odihnește la Timișoara. „Pentru câteva minute, sub cerul Sibiului, toată istoria familiei mele s-a adunat între criptele vechi, în forfota tomnatică a naturii.”. Următorul popas a fost la Marea Sinagogă, unde a simțit instantaneu cum se întrepătrund două lumi. Locul i s-a părut familiar, deoarece mirosul băncilor, Tora și spațiul în care bunicul ei se ruga erau neschimbate – trezindu-i amintirile copilăriei, când venea de mână cu părinții de Roș Hașana. Pe de altă parte, locul i s-a părut străin, căci băncile sunt acum mai goale, iar comunitatea mult mai mică. Totuși, în Templu o aștepta Tibi Baruch, nepotul mătușii sale și liderul de astăzi al comunității evreiești locale – o punte de sânge care a păzit acest loc sacru timp de șase decenii.

Trei daruri și o ofrandă spirituală

Miriam nu a venit la Sinagogă cu mâna goală. Ea a adus de la Muzeul Israelului din Ierusalim trei simboluri de o valoare inestimabilă: un ulcior de lut ce conține Sulul lui Isaia de la Qumran, cel mai vechi text al Torei, păstrat timp de două milenii; o Haggadah de la anul 1500, identică cu cea după care familia Zeiger celebra Sederul de Pesach la Sibiu și Sulul Esterei, povestea femeii curajoase care își salvează poporul tocmai pentru că are tăria de a se întoarce. Miriam Feldman Matyas a îngăduit echipei Tribunei să o însoțească pe acest drum al amintirilor pentru ca sibienii să nu privească evenimentul doar ca pe o simplă cronică a unei donații. Privind-o sub arcadele Sinagogii, devine evident că darul cel mai de preț nu sunt manuscrisele.

Ea a adus cu sine o adevărată pildă de înțelepciune. La 87 de ani, femeia care jurase uitarea s-a întors să ne predea cea mai grea lecție: „uneori, ai nevoie de o viață de pribegie pentru a putea ierta locul care te-a rănit. Iar iertarea adevărată nu vine cu reproșuri, ci pășește încet, ținând la piept un ulcior de lut plin cu memorie”.