Aţi fost prin Arhitecţilor? Aţi fost, poate chiar staţi pe acolo. Aţi văzut ce arhitecturi anapoda sunt pe acolo, fiecare cu-ale ei, fără respect pentru o anumită ordine? Foarte bine, dacă aţi văzut, vizionare plăcută în continuare că şi aşa nu aţi văzut mare lucru. Pentru că Arhitecţilor, chiar dacă e cum e, măcar pătrăţelele alea de teren pe care au construit imobiliarii sunt destul de mari ca suprafaţă şi nu se întrepătrund prea puternic. Adică, chiar dacă e haos urbanistic, e un haos mai larg, deci mai tolerabil. Comparativ cu ce avem în Şelimbăr, pe strada Doamna Stanca.

Am mai fost (şi am mai scris) cu ceva ani în urmă despre această stradă ce se dorea un fel de pereche a bulevardului Mihai Viteazu, combinaţia urbanistică şi toponimică soţ-soţie (Doamna Stanca era soţia oficială a voievodului Mihai Viteazul). Pentru că locul este interesant dacă ai un simţ mai sucit al umorului. E chiar pitoresc dacă de exemplu vrei să ai un decor pentru filme din alea ciudate de autor, cu mai multe premii decât spectatori. Apoi că nutream speranţa ca ce e pe acolo să fi avut un traiect care să îl readucă, pe cât posibil, la normalitatea unei străzi normale dintr-o localitate cu un urbanism normal. Asta în ciuda faptului că vorbim aici de Şelimbăr.

O mahala cu blocuri şi fiţe

Cei care sunt obsedaţi de lozinca despre “lumea a evoluat”, au aici confirmarea evoluţiei. Chiar dacă administrativ zona de blocuri de pe Valea Săpunului ţine de Şelimbăr, ea, de facto, aparţine Sibiului. E prea aproape de Sibiu ca să fie altceva, iar locuitorii îşi desfăşoară activitatea şi îşi petrec majoritatea timpului liber în Sibiu. Adică e un fel de periferie a oraşului, care ţine de o comună. E un fel de mahala. De fiţă dar tot mahala. Mai ales partea dinspre Arhitecţilor, unde aspectul de haos, urâţenie şi neîngrijire e la dimensiuni copleşitoare.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Da, am evoluat, mahalaua trecutului era cu case mici, garduri din scânduri, cişmea, grădini cu flori şi legume, cocioabe, haite de câini şi de copii, gunoaie, noroi/praf în funcţie de starea vremii. Mahalaua prezentului este cam la fel dar cu infinit mai puţină vegetaţie, câinii sunt în lesă, copii pe trotinete dar aspectul dezordonat, starea de neterminat şi murdăria sunt la aceeaşi intensitate.

Asta am descoperit, sau mai degrabă re-descoperit mergând pe Doamna Stanca, porţiunea din dreapta cum mergi spre Troiţă. O neo-mahala. Cu blocuri, cu preţuri uluitoare la apartamente, cu maşini unele şmechere, cu termopane, climă, spaţii conerciale, dar tot mahala este.

Senzaţia generală de lucru neterminat

Veţi spune că normal că acolo e senzaţia de lucru neterminat dacă încă nu e terminat. Se mai construieşte, nu va fi tot timpul a;a, lasă că vorbim noi după aia. Bun, dar ideea e că e neterminat şi pe unde s-a terminat. Iar ce e terminat se strică înainte de a se termina ceva mai încolo, unde încăse lucrează. Şi tot aşa.

De exemplu pavajul de la parcări. Făcut din dale “biscuiţi”, ala cum e fetişul pe la Şelimbăr. Arată de zici că a fost recent descoperit arheologic. Cu diferenţa că romanii (să zicem) chiar se pricepeau la aşa ceva. Rigolele “frontieră” care separă parcarea blocului vecin de cea a blocului vecin cu el sunt fisurate, iar pavajul este în curs de deşirare. Ei, romanii au făcut drumuri care după 2000 şi de ani arată mai robust decât parcarea dintre blocul x şi y care-or ele fi, făcută acum maximum cinci ani. Şi pentru că parcarea era prea mare, unul cu “Fauveu” număr de Bihor şi-a pus maşina fix pe trotuar.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Am spus trotuar? Dacă pe Doamna Stanca – partea care te duce la mall – există, totuşi, un trotuar paralel pe latura cu ce a mai rămas din câmp (peste drum e orice altceva) aici nu e nici măcar atât.

Ok, o tentativă de trotuar este cea de lângă parcarea blocului ce îţi aminteşte de un hotel din staţiunea Olimp, dar nu îi poţi spune aşa. Este un fel de cale cu urme de pavaj, care aminteşte de staţiunile româneşti acelea uitate de timp. Calea aceea este invadată de pietriş de pe carosabil, deranjat permanent de traficul din zonă. Pe margine, nişte ghivece umplute cu beton în loc de pământ, care, în loc de plante au câte un băţ din fier, se vor un fel de puncte de demarcaţie dintre trotuar şi drum. Pentru ca senzaţia de improvizaţie anapoda să fie perfectă, se poate admira trecerea de la asfaltul granulat al carosabilului la inevitabilele dale betonate via o tentativă de şapă din aia de beton aruncată la repezeală. Şi da, aici e treaba terminată, sunt blocuri, stau persoane în ele, au maşini parcate la botul calului, magazin alimentar, salon de înfrumuseţare. Trotuarul de vizavi e mai omenesc, dar este întrerupt de locurile de parcare şi de maşinile parcate nu neapărat pe locurile de parcare.

Până recent, aici, nu ştiu prin ce paradox, un copac matur încă mai scăpase, undeva la un colţ de bloc. Ei bine, nu a mai scăpat. A fost evident defrişat (era singurul, nu contează) în locul lui apărând o chestie cu trei capace rotunde de beton, nişte pietriş, şapte sau opt bolovani plus trei boscheţi. Ca să fie mai pe spiritul locului.

Lângă blocurile cele terminate, avem în continuare urmele şantierului care le-a construit. Acum se căznesc să se integreze în noul peisaj. Un salcâm se învecinează cu o ladă metalică de piese. O capră de lemn păştea în partea opusă, printre ruine de paleţi. Un bloc neterminat fratele celui model “Olimp” se ambiţionează să fie neterminat după destui ani de la începerea lucrărilor. Mult mai încolo, se pune de o fundaţie a unui alt bloc: o grămadă de pământ şi o un utilaj model Wola stau dovadă că sezonul de ctitorii nu s-a încheiat în câmpul Văii Săpunului.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Dacă vrei să mai guşti un fragment de câmpul ce era înainte, o poţi face, dar cu grijă să nu te loveşti de grămada de faianţă-gresie aruncată acolo sau de fragmentul masiv de beton de lângă ea.

Pe drum, tot timpul, câte o maşină sau mai multe, trec, lăsând o trombă de praf în urma lor. La volan, în general tineri de diverse categorii. De la băiatul cu ochelari şi bărbuţă timpurie cu alură de agent de vânzări până la marele şmecher de pe sate ne-sibiene plin de importanţa proprie şi mai ales a maşinii pe care o conduce. Sunt şi de genul feminin, de la mame tradiţionale la junioare de bani gata care îşie xpun şi ele beanveul primit de la cineva.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

La ce frecvenţă de vehicule e pe această porţiune, cel mai indicat lucru este să nu mai vii pe jos pe aici. Nici cu bicicleta, aşa cum a venit un nene care avea alura unui om care ar vrea să plec cât mai iute de aici, dar nu ştie nici cum, nici pe unde. Eu ştiu cum: undeva în dreapta este – adică era, acum e doar o porţiune de fost noroi frământată de roţile utilajelor – o cărare care, peste Valea săpunului, pe o punte din pietre şi printr-un spaţiu dintre două garduri, te poate duce pe Aleea Şelimbăr. Sau poţi să faci (ceea ce am şi făcut), drum întors, pe unde ai venit.

Câte parcele, atâtea modele de blocuri sau definiţia haosului

Nu trebuie să ai doctorate sau studii în arhitectură şi urbanism ca să poţi vedea că aici ai în faţă o definiţie a haosului. Probabil oi fi eu mai înapoiat, dar înţeleg că un cartier sau un cvartal de clădiri trebuie să aibă o anumită ordine, un anumit aspect estetic uniform. Ei bine, aici nu vezi aşa ceva. Aici zici că s-a făcut un concurs de făcut mişto de PUZ-uri şi de PUG-uri. E ca un poligon experimental de clădit chestii, un fel de tabără de construcţii şi arhitectură unde fiecare a făcut ce a făcut şi a ieşit ce a ieşit şi uite ce a rămas

.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Ce a ieşit? Păi, cum intri pe dreapta, ai un fel de Manhattaneşti în devenire cu blocuri înalte, plantate unul lăngă altul, unul dintre ele semănând ca stil cu hotelul Golden Tulip. Restul – în construcţie, aşa de aproape unele de altele încât nu va fi risc de igrasie, ci certitudine. Pe o lungime considerabilă avem blocul acela frate pe steroizi al unui hotel din Olimp dar nu cu vedere la mare ci la ruinele neterminate ale altui hotel de locuinţe acelaşi model. Trebuie să fie superb vara ca este cu latura fix pe est-vest deci soarele îl luminează, iar canicula, întreţinută de tot decorul şi chiar de construcţia însăşi, e la cote maxime. De aia cam peste tot vezi climă. Mai încolo avem faimosul bloc cu copaci sau ex cu copaci sau cu ex-copaci. Care face o asociere “nucă-n perete” cu o construcţie mult mai lugă şi mai înaltă, un fel de frate mai tânăr al super-blocurilor din Giuleşti. Finisajele la blocul de lângă drum au fost aşa de profi făcute încât prin unele locuri ele sunt pleznite. Iar igrasia deja îţi arată petele.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Mai încolo, tot pe dreapta, nişte construcţii model vilă care dacă nu ar fi mansardate şi ar avea balcon ar aminti de blocurile unei colonii muncitoreşti din anii ’50. Undeva în fundal, în stânga, se vede Avantgardenul, unde e cu totul altceva, deci nu există o scuză că “Nu ştiam cum arată o zonă cu blocuri de aia a ieşit aşa aici”. Dar de Avantgarden am mai scris. Tot pe acolo, prin câmp, la fel, nişte construcţii lungi, amestec de aceleaşi blocuri-locuinţe de serviciu muncitoreşti cu pavilioane “companie” dintr-o unitate militară ceauşistă. Un bloc lung, vopsit în alb şi negru, te lasă mut dar nu de uimire nici de fascinaţia frumosului. Doar atât, te lasă mut. Spre Valea Săpunului, un alt grup de bloculeţe seamănă teribil cu nişte dispensare de oraş mic sau de sat sistematizat din vrmea lui Ceauşescu. Mai încolo nu am cercetat, că deja îmi ajunsese, plus că era un trafic de ziceai că-s pe mijlocul lui Milea, sâmbăta. Oricum dacă cineva e curios să vadă cum arată un fel mişto la adresa urbanismului, poate veni aici.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Concluzia ar fi că, la cum arată zona, te apucă dorul de vremurile când aici era un câmp cu vegetaţie şi eventuale oi, sau culturi de porumb intercalate de culturi de bostani. Măcar aveai un peisaj…

Dacă vei trece pe strada Doamna Stanca, vei realiza că e probabil cea mai urâtă stradă din Sibiu şi împrejurimi. Sau mă înşel?