Uneori, ai impresia că instituțiile publice sunt un fel de leagăn al aberațiilor legislative. Ceea ce vă voi istorisi nu e nici glumă, nici fragment de basm, e însăși realitatea, cu foalele revărsate peste normalitate. După ce a locuit mulți ani în Germania, cu forme legale, cineva a decis să se întoarcă acasă. Și-a adus de acolo tot, inclusiv autoturismul înmatriculat pe numele său. Ca orice om ce vrea să își vadă lucrurile rânduite, femeia a încercat să își înmatriculeze mașina în Sibiu, a mers cu toate actele la Serviciul Înmatriculări, dar aici… surpriză. I s-a spus că nemaiavând contractul de vânzare – cumpărare de acum 9 ani, trebuie să vândă mașina ei către …ea. Repet, avea toate actele pe numele său, venea dintr-o țară membră a UE. Inițial, a crezut că e o glumă, după care a înțeles că numele Absurdistan atribuit, ironic, României nu-i tocmai un fum fără foc. Așa că, s-a dus, și-a vândut mașina către ea însăși, plătind astfel tainul birocrației românești. Buuun. Mi se relatează această întâmplare stranie și formulez o întrebare pe care o trimit purtătorului de cuvânt al Instituției Prefectului Sibiu. Unicul scop era acela de a lămuri aberația legislativă, pentru că sigur sunt și alți împricinați în această situație. În naivitatea mea, mă așteptam la un răspuns care să conțină trimiteri la articole de lege și ridicări din umeri puse pe hârtie într-o formulă protocolară.

Dar nu, aberația cu vânzarea către aceeași persoană se cerea continuată și în răspunsul venit din partea instituției. Purtătorul de cuvânt îmi trimite un link pe care cei ce vor să își înmatriculeze mașina se pot înscrie (deși nu asta cerusem), cât despre lămuririle privitoare la strania situație semnalată, îmi transmite că răspunsurile pot fi livrate, potrivit legii, doar către jurnaliștii acreditați la începutul anului.

Și ca să fie transparența dusă până la capăt, îmi spune că instituția pe care o reprezintă e gata să răspundă tuturor cetățenilor, la orice întrebare, doar că eu am trimis solicitarea în calitate de jurnalist. Pe de-asupra, neacreditat. Rușine să îmi fie! Dincolo de prevederile colțuroase ale legii, doamna se putea asigura că trimit întrebarea în numele ziarului, nu al unor prieteni, vecini sau cunoscuți. În locul lămuririi unei aberații legislative ce miaună supărător la ușa instituției pe care o reprezintă, purtătorul de vorbe se împotmolește în existențiala dilemă: e sau nu e acreditat?

Nu cerusem informații despre rezervele de armament, de apă sau de hrană, nu solicitasem dezvăluirea unor secrete de stat, iar din câte știu Prefectura nu e instituție militară. Poate că legea prevede obligativitatea acreditării, dar legile scrise și nescrise privind interesul cetățeanului prevăd o promptă informare a acestuia. Or, presa este cureaua de transmisie care duce informația de la instituție, la public. Beneficiarii simbriilor plătite de stat ar trebui să înțeleagă că sunt în slujba cetățeanului, nu să se pitească îndărătul unor paravane legale ce opacizează comunicarea publică.

Legile trebuie interpretate în litera și în SPIRITUL lor, iar în acest caz transparența e cea care guvernează setul de prevederi. Dacă în fața unei aberații precum cea descrisă mai devreme singurul răspuns e invocare lipsei unei acreditări, înseamnă că vorbim despre un dispreț instituționalizat. Nu față de un jurnalist, ci față de publicul pentru care acest episod reprezintă un paradox. Oare dacă întrebarea noastră nu viza un subiect incomod, ci unul convenabil pentru instituție, ar mai fi fost invocată lipsa acreditării? Era doar un gând, nu așteptăm vreun răspuns. Pe care, oricum, nu l-am putea primi, fiind neacreditați.