Cu Iisus înfățișat în straie populare, județul Sibiu are propria „Capelă Sixtină”

Cu mai bine de 350 de ani în urmă, palmele bătătorite ale țăranilor din Dretea, sat aflat la 50 de kilometri de Cluj-Napoca, au cioplit cu barda trunchiurile stejarilor pentru a-și ridica propria biserică. Apoi, cei numiți „zugravi” au împodobit pereții sfântului lăcaș cu scene biblice, ușor de înțeles de cei fără știință de carte. Pentru că în acele vremuri grele, slovele puteau fi învățate doar de cei cu dare de mână. Daniela Cîmpean, președinta Consiliului Județean Sibiu, vorbește despre ei într-o nouă postare din seria OAMENI ȘI LOCURI DE POVESTE. 

În „Mica Românie” din Pădurea Dumbrava, printre casele maramureșene, oltenești și transilvănene din zona rezervată olăritului, silueta zveltă a unei biserici se profilează pe verdele pădurii de stejar, atinsă acum de toamnă. Doar pinii par să mai înfrunte anotimpul culorilor ruginii, afișând veșnicul verde, concurând în același timp semeața turlă a bisericii, care măsoară opt metri.

Ridicată în 1672 în Dretea, mica biserică din lemn a fost strămutată în Muzeul „Astra” din Sibiu în anul 2003, unde a primit o nouă viață dar și statutul de cel mai vechi monument expus aici.

Între cei care i-au redat strălucirea s-a aflat și Valeriu Olaru, un specialist respectat în lumea restauratorilor din România care, de-a lungul carierei, a ajuns să dețină și funcția de director general al Muzeului „Astra”: „Lucrările au durat doi ani, cu pauze în lunile de iarnă. La acea vreme, în Sibiu nu aveam specialiști în restaurarea icoanelor, drept pentru care ne-a fost alături o echipă din Craiova”.

Valeriu Olaru nu s-a putut despărți de fascinanta lume a „Micii Românii” din Pădurea Dumbrava, drept pentru care, după pensionare, a dat examen pentru un post de cercetător-restaurator. Așa se face că încă pune umărul, priceperea și experiența la salvarea identității românilor, iar când timpul îi permite, revine în bisericuța din lemn.

Pășește peste bolovanii grei, aflați pe post de trepte, frământați de miile de pași ai celor veniți să-și ușureze sufletele în sfânta biserică al cărei hram este „Pogorârea Sfântului Duh”.

În mână ține un lemn rotunjit în capătul căruia se află o limbă, tot din lemn: „Aceasta este o cheie. Simplă, eficientă și fără moarte”. O strecoară printr-o gaură dată în lateralul ușii, o răsucește și, dinăuntru, se aude un zgomot de lemn frecat. Împinge ușa care nu depășește 1,60 metri înălțime: „O făceau atât de joase din două motive: să pășești cu capul plecat în casa Domnului și să nu se poată intra călare. Turcii aveau acest obicei, de a folosi bisericile pe post de grajd”.

Odată intrat, picturile copleșesc privitorul. „Suntem în pronaos, loc în care stăteau femeile. Tocmai de aceea icoanele înfățișează personaje preponderent feminine: Sfintele Mucenițe, Sfintele Fecioare, Mironosițele. Tavanul poartă o temă arhaică, cea a Cerului înstelat, a Soarelui și Lunii. De altfel, în ortodoxie găsim numeroase elemente preluate din credințele arhaice”, spune Valeriu Olaru.

Următorul popas este naosul, a cărui boltă pictată l-a făcut pe academicianul Răzvan Theodorescu, fost ministru al culturii, să o compare cu Capela Sixtină: „Domnul Theodorescu a fost în această biserică în 2006, pe vremea când era ministru. A rămas uimit și a afirmat că este una dintre cele mai frumoase biserici din lemn din România. În plus, ca să folosesc exact expresia dânsului, a descris-o ca fiind «Capela Sixtină a ortodoxiei românești»”.

Oriunde ai sta, ochii de sfinți te urmăresc din înaltul bolții sau de pe pereți. Parcă sunt într-o neîntreruptă veghere asupra celor care de mai bine de  350 de ani caută liniște și speranță în mica biserică. „Țăranii nu știau carte și tocmai de aceea scenele biblice au un pronunțat caracter descriptiv. Vedem scene cu Facerea femeii din coasta lui Adam, apoi păcatul  primordial, urmat de izgonirea lui Adam și a Evei din Rai. Așa, oamenii înțelegeau mai ușor Biblia”.

În una din scene, Iisus este înfățișat purtând straie populare. „Oamenii îl vedeau ca fiind de-al lor. În același timp, personajele biblice negative, cum ar fi Pilat din Pont, poartă haine otomane, turcii fiind asimilați asupritorilor”.

Sugestivă este și prezența Sfinților Militari: „Toți au într-o mână crucea, iar în cealaltă o armă. Oamenilor li se transmitea un mesaj clar: credința o aperi doar cu arma în mână”.

Despre tehnica picturii, Valeriu Olaru vorbește cu admirație: „Este realizată pe lemn. Se așternea în prealabil un strat de bază format din pulbere de cretă amestecată cu un clei de origine animală. Între grinzi se punea o pânză de legătură, pentru continuitatea picturii. Astăzi, folosim clei din stomac de morun, însă se mai folosea din cel obținut din oase și cartilagii de iepure”.

Biserica din Dretea este o bijuterie a ingeniozității și simplității țăranului român. Între vechile grinzi au fost introduse unele noi, din stejarii Pădurii Dumbrava, ancorând-o mai tainic și mai trainic în „Mica Românie” de la marginea Sibiului.

Funia sculptată de-a lungul și de-a latul bisericii simbolizează unitatea celor care au zămislit-o și ne-au lăsat-o nouă spre binecuvântare.

Cu o biserică ridicată fără niciun cui din metal, în care vechii „zugravi” au pictat fără să știe o „Capelă Sixtină” a credinței ortodoxe, județul Sibiu este mai viu și mai bogat în oameni și locuri de poveste.