Poate oi fi eu mai de modă veche, poate că sunt nițel conservator și de aceea nu gust poeziile (?) de azi ale unor grafomani ce se încăpățânează să azvârle pe hârtie tot ce le trece prin minte. Cum Ziua Culturii Naționale a fost un șir de transmisiuni în direct de la tot felul de evenimente, am avut parte și de câteva mostre de poezie izvorâtă din ambiția literară a unor inși pe care unii i-ar numi veleitari și despre care vom spune doar că au dezgropat securea culturii. Oricât m-am străduit să percep cu îngăduință caznele poeților neînțeleși ale căror zbateri răzbăteau din boxa aparatului de radio, nu am găsit vreun motiv de tresărire și n-am simțit nici vreun brânci care să mă trimită în hamacul reflectării. Fără muzicalitate, fără mesaj, fără vreo înghiontire sufletească am avut sentimentul că cineva a regurgitat un amalgam de propoziții disparate, așezate în fagurele strofei. Am auzit de multe ori îndemnul unora de a scrie, adresat oricui, indiferent dacă destinatarii sugestiei aveau ori nu o fărâmă de talent. Eliminarea unor criterii valorice considerate îmbâcsite nu face altceva decât să dilueze forța creațiilor, pentru că atunci când iei de-a valma sclipiri și umbre, primele se estompează. N-am înțeles de unde vine acest entuziasm al încurajării oricui să scrie, indiferent dacă are ceva de spus sau nu. Nevoia de exprimare mocnește în fiecare dintre noi, însă nu e neapărat să transmitem ceva prin texte cu pretenție de poezie. Știu, cei care gândim așa suntem desueți, limitați, captivi în lanțurile tradiționalismului, nu avem orizonturi largi, nu ne închinăm la progresiștii care ne învață cum să dărâmăm statui, să aruncăm la coșul de gunoi scriitorii vechi (dar neînvechiți). Niște inși frustrați, cu un sistem de valori nedefinit vor să corcească gândul puternic, sentimentul profund cu rătăcirea și capriciul trecător. E vremea când cei ce reinventează lumea pun mâna pe târnăcop și sparg cărările bătătorite, promovând povârnișul, în numele unei deschideri în care zac ferecate esențele trainice. Poezia e sugrumată de mormane de scrieri fără noimă, piesele de teatru consacrate sunt reinterpretate și sfârșesc în puneri în scenă filmate parcă într-un ospiciu în ale cărui saloane bieții pacienți sunt chinuiți de boli necruțătoare. De ce? Pentru că așa e ”cool”, pentru că arta trebuie diluată într-atât încât orice veleitar să se poată chema artist. Aidoma otomanilor ce s-au năpustit să distrugă comorile din Hagia Sofia la cucerirea Constantinopolului, progresiștii de azi au pornit să pună sub lama buldozerului ceea ce au clădit, de-a lungul secolelor, minți luminate pe care le-ar vrea scoase din conștiința omenirii. Ce să se pună în locul lor? Statui din nisip ale unor nechemați cu gen ambiguu și fără centru de greutate.