Am tot stat ca într-o pândă răbdătoare să văd dacă mai zvâcnește după 15 ianuarie vreo pornire de slavă a culturii naționale. Ca la un semn, sâmbătă seara, șuvoaiele de interes mimat pentru poezia și muzica românească s-au oprit. Din nou a fost festival de dragoste pentru cultura națională, pe perioadă determinată. Am avut parte de vechile discursuri ținute în limbaj de lemn, de activități în care participanții păreau să fi fost împinși de la spate de unele personaje smulse din preocupările cotidiene întruchipate de interesul pentru inedite rețete de zacuscă ori șaisprezecimile Campionatului de fotbal din Italia. Am închis ochii și ascultând, parcă vedeam tovarăși și tovarășe dirijând detașamente de pionieri. Bătătoare la ochi, brusca descoperire a literaturii române a scos la defilare toată cohorta de clișee îmbâcsite, de platitudini și enunțuri penibile, totul ca într-o piesă jucată forțat în fiecare an, la jumătatea lunii ianuarie. După cum spuneam, am pândit în 16 și în 17 ianuarie, doar, doar oi simți vreo urmă de interes pentru spiritualitatea românească, dar vorba aia, cultura fusese deja băgată în dubă. Sau, în lada aceea în care ținem sculele de sezon. Coliziunea frontală dintre descoperitorii poeziei și ziua de 15 ianuarie, urmată de o despărțire tot bruscă și deloc dureroasă, reclamă o ipocrizie ce otrăvește acea brumă de interes pentru valorile culturale autohtone. Bate la ochi cum în zorii zilei de 15 ianuarie se dezlănțuie crivățul recitărilor și al narațiunilor protocolare, iar spre seară vârtejul interesului pentru ele se potolește ca din senin, de parcă nici n-a fost. Gata, am mai scăpat o dată, am bifat niște activități, revenim la apăsările de zi cu zi. Însăși sintagma ”Ziua culturii naționale” poartă unele tonuri de eroare, căci ea, cultura națională, ar trebui pomenită, promovată și ocrotită în fiecare zi, nu doar în 15 ianuarie. Cu unele excepții, ceea ce am putut auzi și în acest an în ziua cu pricina, nu a fost altceva decât o tristă repetare a unor mostre de suficiență și plafonare. Când eram copil m-a intrigat o scenă pe care, cu siguranță, au trăit-o mulți alții. Eram undeva la țară, iar duminică pe la prânz gazda noastră s-a întors de la biserică și în timp ce își dădea baticul jos de pe cap a răsuflat ușurată următoarele cuvinte: ” Gata, am fost și la biserică, am scăpat!”. Cât eram eu de copil și tot am simțit mirosul înțepător al prefăcătoriei. Așa cum îl simt și în fiecare zi de 15 ianuarie, auzindu-i pe vremelnicii îndrăgostiți de cultura națională cum turuie cu gândul la momentul când vor scăpa din brațele festivismului și se vor întoarce la oile lor.