Copil fiind și mergând la meciurile de fotbal, eram captivat de un dublu spectacol: cel sportiv, de pe teren și cel din tribune. Majoritatea spectatorilor erau niște fotbaliști, plini de talent, niște „briliante” necombatante, judecând după indicațiile transmise cu mâna făcută pâlnie la gură și exclamații de genul „Dacă eram eu, o dădeam la vinclu, n-o mai scotea în veci din plasă!”. Bineînțeles, aceste zăcăminte neexploatate de talent nu se pricepeau doar la fotbal și, probabil că nu era domeniu care să-i poată prinde pe picior greșit. 

Cum războiul e tot o confruntare privită nu din tribune, ci din fotoliu de cei care au norocul să nu se afle în zonele de conflict, nu lipsesc „strategii” care ar ști mult mai bine să tranșeze lucrurile decât cei direct implicați, ce cunosc toate dedesubturile tărășeniei armate, mai bine decât orice serviciu secret, orice general. În mulți zace câte un Rambo la puterea a zecea, care i-ar mitralia pe unii sau pe alții, în doi timpi și trei mișcări, care i-ar pune la punct pe fiecare dintre combatanți. Rachetele? Păi ăștia le prind într-o mână și le aruncă hăt, departe. Ca să nu mai spunem că, din fotoliu sau din spatele tastaturii, bărbații plini de curaj, duri și intransigenți ne spun că așa e la război. Într-adevăr, asta e realitatea, de când e lumea și pământul victimele colaterale ale ambițiilor nebunești ce declanșează măceluri sunt oamenii nevinovați. Dar să le spună acest lucru războinicii de sufragerie, că așa e la luptă, părinților cărora le-au murit într-un conflict absurd copiii, pruncilor rămași fără părinți, soțiilor care și-au pierdut soții, surorilor rămase fără frați. 

E foarte simplu, confortabil (mă rog, și inuman) să contabilizezi morții din zona ta de confort, să dai lecții de politică, de strategie militară și de moralitate. Ce vină au niște civili care vor să trăiască în liniște, că o mână de dezaxați, bolnavi de putere sunt gata să ucidă în numele unor false cauze? Israelienii, palestinienii, iordanienii sau iranienii de rând au murit și mor într-un context absurd. Știu, dramele lor sunt efectul unor cauze aberante, doar că încetul cu încetul sămânța dezumanizării, a încrâncenării prinde rod în ființa tot mai multor spectatori, pe care viața i-a ferit de tragedia războiului. Înainte de a ne da mari experți în politică internațională, în strategii militare și istorie orientală poate găsim un moment de luciditate pentru a ne gândi la oamenii nevinovați ce mor spre disperarea rudelor, a prietenilor, la oamenii pe care nu-i interesează cine, cum și de ce vrea să împartă teritorii și resurse.