Un copac cu flori și drujba ce-i dă fiori

Se spune că nivelul de civilizație al unui popor poate fi intuit din felul în care acesta se raportează la animale. Fără îndoială, o astfel de radiografie trebuie să includă și comportamentul față de natură. Aflat de curând în Franța, m-am bucurat să văd că între cei ce administrează un oraș precum Parisul și natură (copaci, garduri vii, spații verzi etc) nu există un conflict deschis, tranșat cu drujba. Mai mult, am văzut arbori bătrâni (cel mai vechi avea 422 de ani), proptiți, doftoriciți, dar nu puși la pământ. Unii dintre ei sunt simboluri ale Parisului și chiar dacă trunchiul le e susținut de diferite mecanisme, parizienii și turiștii îi privesc fascinați, căutându-le poveștile, făcând incursiuni imaginare în trecutul locurile încărcate de istorie. Marile parcuri și grădini ale Parisului au alei largi, care nu sunt betonate, și chiar dacă pleci de acolo cu pantofii prăfuiți de pietrișul alb, nimeni nu scuipă reproșuri printre dinți (și nici coji de semințe). Și pentru că parcul are zone verzi de care omul trebuie să se bucure, fiecare stă unde se simte bine: pe iarbă, la umbra copacului, pe alee, pe bancă, pe trepte, fără ca să existe o graniță între natură și bipedul care vrea să se bucure de ea. Mi-am amintit, văzând copacii aceia bătrâni, ocrotiți de autorități, în parcuri ori în mijlocul vreunei străzi pietonale, de războiul purtat acasă cu arborii cărora acel tomograf bizar le pune diagnostice, în urma cărora lama nemiloasă a drujbei intră în scenă. S-a dovedit că un copac poate fi salvat, ca să nu mai vorbim de faptul că pot fi luate măsuri pentru ca el să nu ajungă în situația în care „specialiștii” să dea verdictul : „Drujba pe el!”. O fi însemnând „drujba” prieten în limba rusă, dar în Sibiu această unealtă e aprigul dușman al bieților arbori care au mai rămas prin oraș. A proteja natura, a înțelege importanța zonelor verzi, nu înseamnă a reduce politicile „eco-friendly” la niște piste pentru biciclete și încurajarea acestei modalități de deplasare. Binefacerile unor copaci sunt mult mai mari decât pedalatul prin noxe, iar natură nu înseamnă doar arbuști de import, plantați ca nuca în perete (nu e Sibiul un caz singular). În țările unde omul nu s-a lepădat de firescul naturii, aceasta e armonios integrată în zonele urbane, inclusiv în cele foarte aglomerate. Cu cât trecerea de la asfalt la aleea de pământ sau pietruită și de acolo la parcela cu iarbă e mai simplă, cu atât omul se va simți mai puțin hăituit de hegemonia industrializării, iar mintea și sufletul lui vor putea vibra mai ușor înaintea măreției verzi. Civilizația unui popor poate fi măsurată și în accesul la tehnologie, în facilități ce ușurează viața, dar starea lui de spirit va fi una sănătoasă doar atunci când face pace cu natura, când conviețuiește în armonie cu aceasta. Dacă în orașe mari precum Paris, Londra sau Madrid pot trăi la un loc trotuarul și copacul fără ca asfaltul să înghită tot ce e verde de la mama natură, sigur acest lucru s-ar putea întâmpla și în așezări ceva mai mici precum Sibiul.