Dragoste şi război – Război şi dragoste

Când în ziua de 1 septembrie îl comemoram pe romancierul Liviu Rebreanu (n.27 nov.1885-m.1 sept.1944), mă gândeam că ar fi nimerit să omagiez, cumva, atât amintirea lui cât şi măiestrul său scris.

Şi, deoarece nu prea ştiam cum să încep mai bine a lui poveste din trecut, m-am trezit că amintirile mele, cele mai îndepărtate, prinseseră a „scotoci” , cu ochii min­ţii, printre lucrurile îndesate în raniţa din spatele gârbovit de greutatea cazmalei şi a gloanţelor unui ostaş-român rănit, iar apoi mort pe linia frontului Oituz-Mărăşeşti-Întor­sura Buzăului, din timpul Primului Război Mon­dial. Astfel că aveam să găsesc, în acea raniţă ciuruită de gloanţe, atât fotografia mamei acelui soldat cât şi o fiţuică de hârtie pe care prinsese a aşterne, cu mâna-i sânge­rândă, o scrisoare în versuri rămasă neter­minată: „Plâng, Maica Românie/ Că am să mor neîmpărtăşit/Un glonţ spre pieptul meu şi al ţării mele/ Tre­cuse rătăcit…”.  Aşa­dar, acel tânăr-erou n-a mai apucat să vadă nici că sus, în munţii din Curbura Carpaţilor Ro­mâneşti, luptele au con­tinuat să se poarte până şi la baionetă pentru recucerirea fiecărui pe­tec de pământ româ­nesc, şi nici că din mun­ţii, şesurile şi colinele Transilvaniei, Banatului şi Maramureşului aveau să se îndrepte spre Alba Iulia nesfârşite şiruri de care şi căruţe trase de cai, între ale căror loitre şi coviltire stăteau la poveşti, şezând pe fânuri şi otăvuri, acei înflăcăraţi patrioţi români care aveau să parti­cipe, cu zecile de mii, la  Adu­narea de la Alba Iulia, pentru proclamarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Şi tot acel ostaş român-erou n-avea cum să afle şi trista veste că atunci când camarazii săi îl jeleau, înmor­mân­tându-i trupul, pe un pinten de deal, din apro­pierea unei multise­culare păduri de brazi, fagi şi stejari, cu trun­chiurile spin­tecate de schije şi ghiulele, un pluton de execuţie, format din honvezi şi husari, cu pene de cocoşi în pălăriile lor verzi, atârnau de ştrean­gul spân­zurătorii trupul firav al unui chipeş şi tânăr ofiţer. Cel care avea să se adeverească că doar după uniformă era un­gur, în realitate el fiind român neaoş şi ardelean-năsău­dean. Învinuit nu numai că ar fi încercat să dezerteze, dar şi că simpatiza cu inamicul. Adică: cu cei din neamul său cel ro­mânesc. Era sublo­co­tenentul Emil Rebreanu, fratele lui Liviu, scriitorul-romancier. Cel care va povesti tragica întâm­plare într-una dintre cărţile sale de căpătâi: romanul „Pădurea spân­zu­raţilor”. Mai târziu, subiect de scenariu pen­tru un foarte reu­şit film documentar-artistic. Mărturiesc că de fiecare dată când trec prin acele ţinuturi ale fundăturii Văii Frumoase a Ciucului şi străbat cu pasul o mică parte din lunga şi întor­tocheata trecătoare mon­tană Ghimeş-Fă­get-Palanca-Pălti­niş, niciodată nu uit să mă abat din drum pentru a urca treptele monu­mentului înălţat pe un pinten de deal, descris cu atâta măiestrie în roman. Ajuns în acel trist loc de reculegere, mă închin în faţa Crucii sfântului mormânt de mirean creştin, timp în care mă surprind că îmi picură o lacrimă fierbinte pe a lui les­pede rece, după care dau să o acopăr cu o floare. Ştiu că poate cititorul acestor rânduri este oarecum mirat de gestul meu. Tocmai de ace­ea îl rog să continue lectura şi să-mi asculte şi urmă­toa­rele destăi­nuiri. Bu­năoară, să fi fost cam prin anul 1964 când am izbutit să dau de urma unei înţelepte bătrâ­nici. Nimeni alta decât fru­moasa secuiancă Aron­ko. Iubirea fugară a tânărului ofiţer Emil Rebreanu. Cel care avea să poarte în romanul fratelui său numele de Apostol Bologa. Din toate câte mi-au fost spuse atunci, am reţinut că-l îndrăgise mult de tot pe chipeşul ofiţer care doar după uniforma ce o purta era militar ungur. El fiind, precum am mai spus, ardelean-năsău­dean de origine română. La dorinţa ei şi a părin­ţilor săi, dacă ar fi fost PACE şi nu RĂZBOI, iar între oameni bună înţe­legere, s-ar fi măritat cu el. Şi mi-a mai spus încă ceva. Şi tot cu ochii înlăcrimaţi. Că iubitul ei drag, cunoscut printr-o fericită întâmplare când abia împlinise 18 ani, vorbea ma­ghiara şi ger­mana tot atât de bine şi de frumos precum ro­mâna lui maternă şi paternă. Dar şi că n-a fost an să nu fi urcat măcar o dată dealul Mormântului-Monument al Eroului Emil Re­breanu. Şi că de dragul celui care se odih­neşte în el nu s-a căsătorit niciodată, cu atât mai mult cu cât rămânând însărcinată a născut în maternitatea din oraşul Miercurea Ciuc, un bă­ieţel căruia i-a pus prenumele de Emil. Feri­citul eveniment petre­cân­du-se după nici no­uă luni de la tragica lor despăr­ţire. Respectiv: cea din zorii zilei de 4 mai a anului 1917.

Şi cum au trecut mai bine de 57 de ani de la a mea
primă întâlnire cu eroina principală din romanul-film „Pădurea spânzuraţilor”, mă în­drept acum spre bună­tatea sufletului tău, citi­torule, şi te întreb dacă nu-i drept, cinstit, ome­nesc şi creştinesc ca trăitorii din acest rotund de ţară să dăinuiască în prietenie precum aceste două perso­naje de roman adevărat! În care scriitorul îşi omagiază şi îşi plânge fratele român-ardelean şi năsăudean, iar secuianca harghi­tea­nă, iubita ostaşului-erou îl venerează şi îl jeleşte pe musafirul ei şi al pă­rin­ţilor săi de numai câ­teva zile şi nopţi!? O tra­gică şi nostalgică în­tâmplare petre­cută în vremea sângerosului şi zadarnicului Prim Răz­boi Mondial, de la a cărui declan­şare au trecut cu ceva mai mult de 105 ani. Numai că unii dintre noi vrem cu tot dina­dinsul să dăm uitării şi relele şi bunele din tre­cutul istoric comun, vi­sând a le spune aces­tor frumoase locuri tran­sil­vane, doar în limba lor maghiară, când „Ţinuturi Se­cuieşti”, când „Trei Scaune”. Şi aceasta cu toate că sus de tot, în munţi, către Ghimeş-Pa­­lanca, stă aşezat cu­minte, în calea trecă­to­rilor, spre adu­cere amin­te, Mormântul-Mo­nu­ment al sublocote­nen­tului-erou Emil Re­breanu.

Nelu Vulcan-Agniţeanul