Mirările peceriste ale unor democrați contrafăcuți

N-am crezut și nu voi crede niciodată în democrația absolută, teoretizată și vânturată pe sub nasul naivilor de inși neancorați în realitate ori interesați. Nu o spun cu reproș, nici cu părere de rău, ci doar conștient că toate societățile lumii funcționează prin mecanisme ce nu permit domnia democrației desăvârșite. Firește, există elemente ale democrației care funcționează în statele democratice și încercăm să ne folosim de ele. Nu facem noi, acum, filosofia istoriei, nu dăm verdicte spunând că e bine că lucrurile stau așa ori că nu. Auzim deseori știriști, chiar analiști ce iau la mărunțit politica internă, vorbind cu stupoare despre divergențele din interiorul unui partid sau al altuia. România e o țară teoretic democratică, atât cât poate fi și, indiscutabil, există o libertate de exprimare despre care nu puteam vorbi înainte de 1989. Așa stând lucrurile, părerile divergente exprimate în cadrul aceluiaș partid sunt expresia normalității, căci doar despre bou se spune că e consecvent. Nu trebuie și nu e sănătos să aibă toată lumea aceeași părere într-un partid, într-o instituție, într-o țară; am trăit iluzia unanimității timp de câteva decenii și asta ne-a îmbolnăvit. Probabil, stupoarea celor ce vorbesc despre neînțelegeri în partidele politice românești decurge din incapacitatea de a se trezi din uniformitatea și muțenia  vremurilor de demult. Auzim că unii liberali l-au contrat pe Ciucă ori că nu știu care social democrat l-a înfruntat pe Ciolacu. Ce-i anormal în astfel de atitudini? Anormal e să ai o părere diferită, dar să taci ca un plăvan pentru a nu ieși din cadență. Deranjante nu ar trebui să fie ciorovăielile din interiorul partidelor, ci mentalitatea găunoasă a celor ce văd aceste realități ca pe un derapaj. Păi, nici fărâma aceea de democrație nu poate fi ocrotită? Nu-și pot scoate comentatorii și analiștii căpățâna din jugul alinierii generale la cuvântul iubiților conducători? Felul acesta de a ne raporta la niște reacții firești, vii, denotă o stare maladivă întreținută de refuzul de a înțelege funcționarea unor mecanisme democratice, atâtea câte sunt. În PCR nu existau contre directe, la vedere, iar dacă i se pare cuiva că divergențele de azi sunt nefirești, înseamnă că a rămas captiv în spiritul tovarășilor degrabă vărsători de autocritici și turnat cenușă în cap. Aa, că de multe ori certurile din interiorul partidelor izvorăsc din interese meschine, e altă poveste, ale cărei măruntaie nu le disecăm acum. E trist că unii jurnaliști și analiști neîncărunțiți au resurse inepuizabile de mirare în fața unor situații care n-ar trebui să uimească pe nimeni. Și mai spunem că ne-am debarasat de tarele „Epocii de Aur”!