Acum patru ani, Sibiul clocotea de mândrie pentru că era gazda unui summit european. Jupâni din toate țările Uniunii Europene s-au plimbat prin Piața Mare, într-un demers vizibil electoral, într-o campanie de consolidare a imaginii. S-a vorbit atunci despre decizii importante luate aici, unii hazardându-se în a spune că hotărârile vor fi cruciale în viitorul UE. Peste tot tam-tam-ul de atunci s-au așternut liniștea, grijile pandemiei și, apoi, ororile războiului din Ucraina. Marți s-a sărbătorit peste tot Ziua Europei, a victoriei împotriva unui cancer ideologic ce a răpit milioane de vieți, nazismul. În urmă cu 78 de ani, unele țări au respirat aerul libertății, în vreme ce altele au sărit din lac în puț, căci nenorocirile perioadei staliniste postbelice au prelungit dramele în locurile pe care sovieticii „eliberatori” și-au așezat cizma. 9 Mai a devenit, în timp, un soi de întrecere festivistă, într-o Europă tot mai fragmentată, împunsă de griji, clocote sociale și politici de tip bumerang. Marți, în Piața Roșie, la parada militară desfășurată fără spectatori, Putin a vorbit delirant despre „dușmanul imperialist”, promovând, la vedere, simboluri și trimiteri la URSS. Repetitivitatea istoriei e o realitate uneori cruntă. Am avut sentimentul că ne întoarcem în timp, călare pe o lume șubredă, cu osatură și tendoane ce pot crăpa în fiece moment. Pe tot continentul, de la Vest la Est, s-a vorbit despre Ziua Victoriei; fiecare despre victoria sa, despre dorita izbândă. Totuși, peste toate discursurile învingătorilor de serviciu plutește mirosul greu al eșecului, căci după 78 de ani pare că eșecul a ieșit învingător în alegerile pe care le-am făcut în ultima perioadă. Întotdeauna, izbânda unora înseamnă înfrângerea altora, doar că prezentul schimbă regulile clasice ale bătăliilor, trecându-se foarte ușor de la victorie la eșec. Succesul e un concept diluat, la fel ca noțiunile de libertate și pace. Aplaudăm politicile de înarmare, încurajăm discriminările răsturnate, ne lăsăm pradă segregării, înrolându-ne în oastea mercenarilor, ce mitraliază cu ură tot ceea ce e diferit de ei, vorbim despre triumful binelui personal și punem la zid aidoma ilegaliștilor purtători de bască orice opozant, în numele democrației totalitare. Să ne mai amintim cu sfială că tot în 9 Mai sărbătoream cucerirea Independenței României? Aproape că am uitat de acest episod al istoriei, poate dintr-o onestitate involuntară, căci n-am putea spune că azi ne dă afară din casă suveranitatea. Suntem la cheremul sultanilor de pretutindeni, iar faptul că nu mai facem plecăciuni la Înalta Poartă de la Stambul nu înseamnă că nu ne plecăm mai abitir pe la alte porți. Carevasăzică, s-a transformat și 9 Mai într-un festivism ce naște un amalgam de veselii întristate, consumate într-o nebuloasă cronică.