Trăim sub semnul lui ”para”. Ne gândim cum să mai stoarcem o para, parandărătul e o practică încetățenită pe plaiurile românești, paralelismul cu realitatea e bine cunoscut, parangheliile se țin lanț, indiferent de prilej, cât despre paradox, ai impresia că el guvernează tot ce mișcă în această țară. Paradoxal, avem una dintre cele mai bune conexiuni la net, mașini scumpe și pretenții exasperante, dar ne lipsesc lucruri elementare precum drumurile asfaltate, rețelele de apă și canalizare, condițiile decente din școli și spitale etc. Și pentru că am pomenit de școli, să privim puțin către ceea ce se întâmplă în acest sistem care ar trebui să furnizeze rezultatele dezideratului ”România educată”. Strângerea șurubului bugetului de stat include și reduceri ale cheltuielilor din învățământ, motiv pentru care sindicaliștii amenință cu proteste. Subfinanțarea Educației înseamnă demotivare, iar demotivarea e drumul asfaltat către lipsa de performanță și degringolada din acest sector. Cum poți educa o țară când educatorii sunt nemulțumiți din cauza veniturilor diminuate, a lipsei de protecție în fața batjocurii sistemului și a unora dintre elevi? O construcție solidă nu poate exista în absența unei temelii trainice, or fundația o reprezintă dascălii care trebuie să aibă o pregătire bună și o stare de spirit pozitivă. Educarea unor generații nu se face doar prin prezentarea unor intenții și exprimarea dorinței împlinirii lor, nici printr-o succesiune de experimente ratate. Compromisul acceptării unor cadre didactice slab pregătite, remunerate indecent, nu duce, în niciun caz, la întărirea, însănătoșirea sistemului de învățământ. Paradoxal, vorbim despre educarea copiilor pentru dezvoltarea României, dar sistemul care ar trebui să facă acest lucru e mereu scos în afara priorităților, ba mai mult, e tratat cu dezinteres, ca una dintre sursele aducătoare de venituri la buget, prin aplicarea unor măsuri de austeritate. E ca și cum ai vrea să performezi cu o echipă de fotbal ai cărei jucători sunt adunați la nimereală, puși să joace cu încălțări rupte, pe un teren în pantă, cu mingi peticite. Ce succese poți aștepta de la o astfel de echipă? Poate niște ”succesuri”, ceea ce e cu totul și cu totul altceva. Lăsând la o parte faptul că nu avem simțul ridicolului, al penibilului, al realității, al măsurii, nu avem nici simțul paradoxului. Fie și de ochii lumii, și n-ar fi trebuit să se introducă în discuție măsuri de austeritate la nivelul Educației dacă tot ne lăudăm că învățământul e o prioritate. Dar ce să le ceri unor inși dezorientați în general, dar foarte orientați politic?