Din când în când, împăiem mortul și îl scoatem în oraș. Dar numai când arde

Când te uiți la protestele masive din Franța și la amorțeala din România poți cântări greutatea spiritului civic din desaga cetățenilor celor două țări. E posibil ca mișcările de stradă din Hexagon să aibă ceva dirijori în spate, dar răzbate o implicare a societății în decizia politică, mă rog, o încercare de impunere a voinței populare. De ce au ieșit în stradă francezii? Deoarece conașul Macron s-a gândit să le mărească vârsta de pensionare cu doi ani. Am văzut cu toții ce a declanșat această decizie: proteste violente, greve, lupte cu forțele de ordine. La noi se vorbește despre creșterea vârstei de pensionare, însă reacția românului se limitează la câteva șoapte cu tonalități de nemulțumire, rostite în barbă. Creșterea pragului la care femeile se pot pensiona sau extinderea vârstei de pensionare la 70 de ani (cu unele motivații bănești) a fost primită cu nemulțumire de români; o nemulțumire lăsată să mocnească în discuțiile purtate la colț de stradă și prin studiourile televiziunilor. De ce se intenționează creșterea acestui prag? Pentru că, vezi Doamne, România s-a angajat în fața măriilor Europei să execute respectivele modificări pentru a obține bănetul cuprins în PNRR, un program – chipurile – derulat pentru a combate efectele pandemiei de coronavirus. Cu alte cuvinte, viitorul românilor a fost amanetat de o mână de politicieni oportuniști care au luat poziție de drepți la negocierea PNRR. Pensia este un drept, nicidecum un privilegiu și se presupune că ea îi permite unui angajat ca, după o viață de muncă, să se poată relaxa, să își trăiască liniștit vârsta a treia. Din punctul de vedere al eficienței unei persoane încadrate în muncă e limpede că vârsta, unele probleme de sănătate, rutina sau plafonarea reduc randamentul acesteia, în multe cazuri. Potrivit statisticilor, în România, media speranței de viață se învârte în jurul valorii de 73 de ani, ceea ce înseamnă că, în condițiile în care cineva s-ar pensiona la 70 de primăveri, nu s-ar mai bucura prea mult de liniștea pe care, teoretic, ar trebui să i-o confere statutul de pensionar. Că sunt oameni care dau randament și la 80 de ani și vor să muncească e adevărat, dar asta e o chestiune de opțiune individuală, nu trebuie forțați toți angajații să lucreze până la 70 de ani. Dincolo de calcule și evaluări stricte, comparând reacția francezilor cu letargia românilor în fața unor decizii asemănătoare nu putem decât să constatăm (pentru a câta oară?) că simțul civic românesc e oale și ulcele. Că unii îl mai plimbă împăiat pe stradă atunci când trebuie să rezolve una-alta și îi organizează iluzorii învieri, e cu totul și cu totul altă poveste. Unii au în fibră cultura protestului, alții doar vascularizațiile obedienței.