Un altfel de parastas și o altfel de colivă

A trecut un an de când o parte a planetei urmărește în direct războiul dintre Rusia și Ucraina. La început, orice știre despre bombardamente, atacuri terestre, atrocități însemna o picătură media de pelin căreia abia îi suportam amăreala; cu timpul, toate aceste nenorociri s-au transformat într-o rutină blestemată. Războiul a fost simțit direct și indirect: în Ucraina o mulțime de oameni și-au pierdut părinți, copii, frați, prieteni, în vreme ce în afara granițelor acestei țări omenirea a resimțit tăișul crizei economice generate de invazia rusă. Într-un an s-a vorbit mai mult despre Ucraina decât în toată istoria acestui stat, de la întemeiere. Ucrainenii și victimele colaterale din Europa suportă consecințele dramatice ale unui război care nu e al lor, un război declanșat de minți bolnave, însetate de putere, obsedate de control. Imaginile cu oameni ce-și plâng morții între ruine, cu animale de companie ce-și caută cu disperare stăpânii pieriți au devenit un conținut obișnuit al transmisiunilor din Ucraina. De fapt, durerea și absurdul sunt acum stări obișnuite. Dezbaterile se învârt în jurul calculelor economice, teritoriale, de imagine, iar viețile, destinele frânte hrănesc în fiecare zi discuțiile pe tema a ceea ce aproape că putem numi al Treilea Război Mondial. Românii au învățat să trăiască cu acest război în coastă, iar în sufletul lor s-a cuibărit o teamă, mai mult sau mai puțin conștientizată. Fiece zi aduce aceeași întrebare: când se va termina acest război? Unii spun că în curând, alții că mai poate dura câțiva ani. În fond, orice război e, dincolo de dramele individuale ale celor antrenați fără voie în luptă, o afacere. Indiferent dacă se termină mâine sau peste o săptămână, acest an a reușit să producă mutații la nivelul comportamentului a sute de milioane de oameni, să reconfigureze obișnuințe, vieți, să redefinească sentimente precum liniștea și încrederea. Va dura mult ca Ucraina să fie reconstruită și poate mai mult ca economia lumii să scape de strânsoarea chingilor ce i s-au aplicat pe gât. Timp de un an am urmat cursuri televizate despre teroare, manipulare, umanitate și inumanitate. Am încercat să ne convingem pe noi înșine că viața trebuie să își urmeze cursul firesc, că ar fi bine să ne bucurăm de fiecare moment de liniște, doar că amenințările de tot felul penetrează orice voință, orice autosugestie. Ne uităm în jur și credem că ar fi trebuit să învățăm mai mult din cele ce s-au întâmplat în ultimul an: să fim mai buni, onești, empatici, raționali. Ar fi trebuit. Am ratat, însă, și această posibilitate de a învăța câte ceva din dramele altora, fără a simți direct usturimea pe propria piele. Azi, la parastasul păcii, ne-am dori să-i facem grabnic o colivă războiului.