Roboțeii lui Edi

Văzând zilele trecute un material despre marii sportivi ai României, mi-am amintit de enormitățile debitate, recent, de ministrul Sportului, Eduard Novak. Culmea, un ins care nu e străin de fenomenul sportiv, vorbea despre faptul că părinții ar trebui să plătească pentru activitatea fizică a copiilor și abia când apar primele semne ale performanței, aceștia să beneficieze de ajutor din partea statului. Total neinspirat, Novak a dat exemplul banilor plătiți pentru pregătirea la discipline precum matematica sau limba română. Ei bine, la acele materii copiii primesc lecții în afara orelor de curs în vederea examenelor, nu neapărat pentru că ar fi pasionați de algebră sau gramatică ori pentru că ar simți înghiontirea vocației. Să ne închipuim că pe vremea Nadiei, a lui Hagi, Dobrin ori Gică Popescu s-ar fi pus problema în felul în care o prezintă actualul ministru al Sportului. Am mai fi avut în cartea gloriilor sportului atâtea nume? Poate că într-o familie cu patru copii, măcinată de dificultăți financiare, există un puști talentat care poate face performanță. Dacă are acces gratuit la un club sportiv unde poate fi remarcat, va avea șanse să ajungă departe. Dacă va trebui să plătească pentru fiecare antrenament și părinții săi nu își permit acele costuri, puștiul se va pierde doar în admirația câtorva trecători ce i-ar putea remarca talentul de pe marginea tarlalei unde copiii din cartier încing o miuță. Ceea ce Eduard Novak ne descrie ca fiind o Strategie națională pentru sport seamănă în unele puncte cu un demers nesănătos, cu o mâncare plină de porcării pe care o pui în farfurie unuia pornit să urmeze un stil de viață sănătos. Sedentarismul, captivitatea în jocurile și aplicațiile de pe smartphone, mâncarea de tip fast-food descurajează abordarea oricărei activități sportive; taxarea oricărei mișcări făcute într-un mediu organizat nu face altceva decât să distanțeze și mai mult copiii (în special cei proveniți din familii cu venituri modeste) de sport. În loc să investim într-o infrastructură atractivă, să încurajăm tinerele generații să facă mișcare, sufocăm un fenomen cu iluzii capitaliste de genul celei expuse mai devreme. Recunosc, am auzit la guvernanții din ultimii 30 de ani o sumedenie de tâmpenii, dar asta a lui Novak e, de departe, finalistă. S-o ținem tot așa, și în 20 de ani mulți nu vor mai ști nici să meargă corect, darămite să alerge. Vom contempla generații aduse de spate din fragedă pruncie, aplecate deasupra tabletei, consumându-și viața preponderent virtuală. Ei vor fi roboțeii pe care îi cultivă Edi, dându-le peste mâini și picioare cu strategia lui pentru sedentarism, pardon, pentru sport.