În 15 ianuarie vuiește poezia, din 16 încolo, maneaua!

Iar a fost Ziua Culturii Naționale, iar s-au trezit din amorțire urmașii culturnicilor, eliberând în văzduh discursuri lemnoase și recitaluri stridente. După un an în care i-a durut în dezacord de cultura națională, au ieșit să puncteze în 15 ianuarie doar, doar s-or face remarcați și or mai adăuga oarece activități în dările de seamă. Da, a evoca literatura, muzica, pictura ori sculptura românilor, fie și într-o singură zi, e mai mult decât nimic, dar Ziua Culturii Naționale riscă să devină ziua ipocriziei naționale. Nu demult s-au prăpădit Eugen Simion și D.R. Popescu, personalități care au lăsat ceva în urma lor, marcând decenii de literatură, iar vestea morții lor abia dacă s-a făcut auzită în presă. Când interlopi cu notorietate de neînțeles într-o societate zdravănă la cap trec la cele veșnice, gem jurnalele sub povara avalanșei de informații legate de viața și moartea insului, înmormântările sunt transmise în direct, se consumă dezbateri cu invitați de tot felul, pe marginea dispariției personajului cu apucături îndoielnice. Acest tablou spune multe despre interesul pentru cultura națională, cum și vâlva făcută în jurul filmului „Teambuilding” arată o pervertire a gusturilor și preocupărilor, atât la nivelul publicului, cât și al celor ce îl formează. Am auzit, duminică, aceleași clișee cu „Luceafărul poeziei românești”, aceleași cuvântări decupate parcă din „Cântarea României” și post-datate. De mâine, cultura națională se retrage la garaj, precum autobuzele scoase din circulație, culturnicii prezentului se pot întoarce la activitățile cotidiene, urmând să se dea cu capul de pragul festivismului abia peste un an. I-am făcut culturii naționale, din nou, un tort zaharisit, dulce de să-i cadă dinții și, de parcă ne-ar apăsa un blestem repetitiv, o dăm uitării pentru multă vreme. Literatura și arta românească sunt scoase la defilare o dată pe an, iar în rest sunt lăsate la fundul sacului cu teme zilnice. Ziua e prea scurtă, cancanurile prea multe, așa că nu e chip să ajungi la fundul sacului decât atunci când sună ceasul și te anunță că se apropie ziua aceea în care trebuie scoasă la defilare cultura națională. Departe de noi pretenția de a auzi în fiece zi aplauze răsunătoare pentru scriitorii, pictorii sau compozitorii români, dar e cam mare prăpastia dintre 15 și 16 ianuarie; în 15 vuiește văzduhul de recitaluri teatrale, iar în 16 de manele. Diferența e că manelele continuă să se audă, tare, până la următorul 15 ianuarie, când iau o mică pauză pentru a lăsa loc festivismului ocazional.