Încă un festival al dezvăluirilor. La fel de unsuros și urât mirositor

22 decembrie 1989 este pentru cei mai mulți români lovitura decisivă dată regimului Ceaușescu, chiar dacă revolta a izbucnit, în mai multe orașe, înainte de această dată. De 33 de ani, în prejma acestei zile răsar întrebări repetitive ce sună a dangăt de clopot. Tot de 33 de ani, în fiecare 22 decembrie ziarele, televiziunile ne spun „adevărul” despre Revoluție. În acest timp s-au adunat sute, mii de „adevăruri” scoase la lumină și cu toate acestea, în continuare, mulți așteaptă răspunsuri ce se încăpățânează să întârzie, răspunsuri pe care -probabil- nu le vom căpăta niciodată. S-a vorbit mult, s-au făcut analogii și dezvăluiri cu privire la implicarea unor factori externi în evenimentele din decembrie 1989. Pentru cei care și-au pierdut atunci părinți, copii, frați, prieteni, marele și ocolitul adevăr ar putea însemna un leac pentru oblojirea rănilor. Dincolo de amestecul unor factori externi în evenimentele din decembrie 1989, nimeni nu poate nega valul de entuziasm și protestele românilor ieșiți în stradă. Au murit oameni, au fost răniți, mutilați fizic și psihic mii de cetățeni; nu-i poate nimeni scoate din ecuația acelor zile, indiferent de încrengătura subterană a evenimentelor. Ciudat este că pe mulți îi apucă dezvăluirile doar la ceas de comemorare, ne amintim de acel decembrie sângeros doar între 16-22 ale ultimei luni din an. De parcă din ianuarie până în noiembrie am trăi într-o țară în care în decembrie 1989 nu s-a întâmplat nimic. Ce facem cu frânturile de adevăr livrate în fiecare an, unele niște biete „dezvăluiri” anterioare, reîncălzite? Nu facem nimic altceva decât să ne adâncim și mai mult în ceața acelor întâmplări. Pentru cei ce nu au pierdut pe nimeni atunci e simplu să facă jonglerii cu ipoteze, presupuneri și sferturi de adevăr. Pentru cei ce în urmă cu 33 de ani și-au pierdut părinți, copii, frați sau prieteni toată mimarea aflării adevărului e un afront. Vor spune unii că așa e la război, că există victime colaterale. Le-ar putea spune asta, privindu-i în ochi, și celor rămași fără cei dragi? Ce simte un părinte căruia i-a murit copilul în decembrie 1989, văzând zeci de clone ale ceaușeștilor risipite prin politica românească? Se gândește, probabil, că fiul sau fiica sa a murit degeaba. Iar moartea nu e o zgârietură sau o fractură. Istoria nu e întotdeauna o adevărată doamnă, se lasă tăvălită uneori de tot felul de vagabonzi din mahalaua politicii, e lipsită de scrupule și pune sare pe rănile unor suferinzi nevinovați. Cu siguranță vor urma alți și alți ani în care, la sfârșit de decembrie vom asista la cinicul festival al adevărurilor mărunte ce camuflează o realitate ascunsă în gaură de șarpe.