Ceva mai periculos decât drujbele și un combinat siderurgic

Aflându-mă zilele trecute prin Sub Arini și văzând cum e cosmetizat spațiul verde situat vizavi de stadion, am simțit bucuria dată de mirosul de iarbă proaspăt cosită, chiar dacă de jur împrejur erau betoane. L-am întrebat pe cel cu care eram, mai în glumă, mai în serios, când va dispărea și acest colț de natură, pentru a răsări în locul lui – cine știe ? – vreun ansamblu rezidențial sau vreun mall. Teoretic, pare greu de crezut că s-ar putea întâmpla așa ceva, un astfel de scenariu frizând absurdul. Dar am învățat că în România se poate orice. Demult se spunea „codru-i frate cu românul”, dar acum românașul pare că s-a înfrățit cu betoanele. Defrișărilor care au pus la pământ o mulțime de păduri le-au urmat aprigele bătălii cu zonele verzi din orașele României, peste care s-au turnat betoane sub diferite forme. Nemiloasele drujbe taie copaci, garduri vii pentru ca omul să-și poată ridica în voie culcuș betonat. Da, e nevoie de locuințe, dar această problemă s-ar putea rezolva în așa fel încât să rămânem și cu oarece spații verzi și copaci. Și în țările mai spălate pe la subțiori ș-a construit mult, și acolo e nevoie de spații locative, dar lucrurile s-au făcut cu cap, într-o oarecare armonie cu natura.  Ne plângem că ne topim pe asfalt și vrem să evadăm în oaze verzi, dar când le aveam sub nas tânjeam după betonul netezit. Povestea asta îmi aduce aminte de o scenă din anii 90, când un bădăran întors din Germania îi povestea unui gură cască despre curățenia de acolo și, în același timp, mototolind un ambalaj l-a aruncat pe jos. Ne place curățenia, dar să o întrețină alții, ne plac spațiile verzi, dar le transformăm în parcări, blocuri, piste pentru biciclete, mall-uri, în orice, numai picior de iarbă și de frunză să nu mai rămână. Suntem ai naibii de eco-friendly, la suprafață, rupem cămașa de pe noi de dragul naturii în gesturi fățarnice, dar contemplăm muți, pasivi, betonările. Suntem atât de preocupați de imaginea falsă de prieteni ai naturii, încât credem orbește în puterea salvatoare a mașinilor electrice, ignorând realitatea din cale-afară de poluantă a producerii, întreținerii și casării acestor găselnițe prezentate drept izbăvire. Trăim iluzia grijii pentru mediu, ni se livrează teme și curente ipocrite, dar marele poluator este, după cum spuneam și cu alte ocazii, mintea diabolică a omului, cea mai periculoasă armă. Ticăloșia și prostia sunt mai nocive decât un combinat siderurgic și chiar decât o divizie de drujbe profesionale.