Pentru că tot e azi Ziua Ziaristului Român, să privim puțin către această breaslă care în ultimii 25 de ani a trecut prin metamorfoze de multe ori bizare. O breaslă hulită, dar care alimentează nevoia tot mai mare de informație a publicului, o breaslă diluată, cu verzituri și uscături, ca peste tot: așa am putea caracteriza, în general, tagma ziariștilor. În urmă cu douăzeci de ani, pe când la conferințele de presă se luau notițe cu pixul în agendă, pe când documentarea se făcea pe teren sau la telefon (de cele mai multe ori fix) era greu de imaginat că vor veni vremurile lui „copy-paste”, când așa-zisele știri se vor face din postări pe Facebook, din articole gata redactate sub formă de comunicat, că reportajele vor fi scrise pe spinarea conexiunii la Internet, fără ca autorul să fi pășit, să fi amușinat locurile despre care scrie. Teoretic, totul s-a simplificat, e la îndemână, poți lucra din orice colț al lumii, cu condiția să ai o conexiune la net, care să îți asigure accesul la informație. Practic, profesia de jurnalist pălește zi de zi, se diluează, e confundată cu crizele de isterie ale oricărui postac, ce își varsă frustrările pe un blog, molfăind ciunga cu gust înșelător de lider de opinie autoproclamat. Evoluția tehnologică permite involuția profesională a multora dintre cei ce s-au dedulcit la profesia de jurnalist. Cuvântul scris are tot mai puțină greutate, proprietatea termenilor e tot mai restrânsă, iar limba română, materia primă a gazetarului, e tot mai des siluită, ciopârțită, transformată în spărtură de vorbe de unii dintre cei ce gonesc cu ochii închiși după audiență. Știrile nu mai sunt întotdeauna știri, ci aduc mai degrabă a bârfuliță publicată, interviurile seamănă a șuetă de birt, reportajele îmbracă adesea uniforma struțo-cămilei și uite așa cu genurile presei reinventate și remodelate întregul fenomen media ni se înfățișează în toată splendoarea malformațiilor sale. Din fericire, nu au dispărut cu totul ziariștii care își conștientizează rolul, își respectă menirea, publicul, nu pleacă cu tastatura pe orice fentă, dar, pentru că nu sunt foarte gălăgioși, munca lor decentă e acoperită de vacarmul celor ce au jurat credință unui modus operandi otrăvit, pe care îl putem numi generic „șoc și groază”. De ce au succes acești felceri ai profesiei de jurnalist? Simplu, pentru că au un public relativ numeros, care le devorează petardele, gogoșile oricât de mare ar fi cantitatea de aberație din textele și relatările lor. Să nu dăm vina doar pe emițător, căci nici receptorul nu e mult mai breaz, iar atâta timp cât va exista o cerere mare pentru circ și promiscuitate se vor găsi furnizori care să livreze astfel de produse toxice. E bine însă că publicul, care nu gustă zoaiele așa-ziselor mondenități și spaimele materialelor înfricoșătoare, are și varianta presei decente, făcută responsabil. Rolul presei e și acela de a educa publicul, dar și publicul poate educa presa cangrenată, prin refuzul de a savura mizerii. Până acolo – însă – mai e cale lungă, așa că să fim sănătoși cu toții, să ne coacem la minte și la gusturi împreună.