Marii bărbați ai orașului și măruntele lor demonstrații

La vârsta adolescenței, manifestările teribiliste sunt un comportament firesc, pe care nu trebuie să ne supărăm, căci am trecut cu toții prin această perioadă. Adolescentul vrea să spună ”Sunt aici! Lumea gravitează în jurul meu!” și se manifestă uneori contondent, vocal, nefăcând altceva decât să bifeze o etapă firească în evoluția fiecărui individ. Teribilismul ar trebui să se topească odată cu trecerea timpului, când încep să dea mugurii maturizării. Unora le trece mai ușor, altora mai greu. Dacă unui adolescent i se poate trece cu vederea șiragul de teribilisme, în cazul celor trecuți bine de această vârstă intervine caraghioslâcul. Sunt convins că vedeți zilnic pe străzile orașului teribiliști ce ambalează motorul unor pârțâitoare pe două sau pe patru roți, de parcă s-ar afla pe un circuit de viteză. Străzile urbei sunt așa cum le știm, uneori înguste, aglomerate, deci nicidecum pretabile unor demonstrații de virtuozitate automobilistică. Ce vor să demonstreze teribiliștii cu pricina, unii dintre ei adolescenți întârziați, încărunțiți la tâmple, dar necopți la minte? Că sunt niște bărbați adevărați, neînfricați, rumegători de adrenalină, piloți neîntrecuți, bașca proprietari de mașină ori motocicletă în stare să scoale un cartier întreg cu ajutorul unei tobe sparte ori voit modificate. Vor și ei, săracii, să iasă în evidență, să se facă observați, să ciupească un strop de admirație. Ceea ce nu pricep respectivii frustrați este că atunci când trecătorii dau din buze la auzul vehiculelor înfuriate, aceștia nu își exprimă admirația, ci le transmit de dulce, de mămică, de neam, formule cu trimitere la sărbători, sfinți, urându-le totodată lucruri nu tocmai plăcute. Carevasăzică, zgomotoasele gonete nu captează nici pe departe respectul sau admirația concitadinilor pentru vitejii ce turează motoarele, ci, dimpotrivă, atrag dispreț și stive de înjurături. Când nu poți ieși în evidență cu ceva izvorât din prea-plinul minții, recurgi la tămbălău, la maimuțăreli, făcându-te remarcat doar prin vestimentație pestriță și gălăgie. Sunt și ieșirile astea un soi de explicație pentru neputința intelectuală ce urlă în ființa nefericitului. Oricine poate înțelege pasiunea unora pentru activități pline de adrenalină, pentru viteză, doar că străzile orașului nu sunt locul potrivit pentru satisfacerea respectivelor plăceri. Există locuri unde poți goni fără a pune în pericol viața ta ori pe a altora, fără a agresa timpanele nevinovaților care îți ies în cale. Întrebarea e dacă vorbim, într-adevăr, despre o pasiune sau despre un teribilism agățat de sirena nevoii de a ieși în evidență, cu orice preț. Am mai putea spune ceva despre sancționarea unor astfel de ieșiri, dar uite că s-a făcut târziu și unii dintre cei ce ar trebui să audă poate s-au culcat mai devreme.