Vorba aia: eu te-am făcut, eu te omor!

Domnia lui Florin Cîțu la președinția PNL s-a sfârșit așa cum a început, adică penibil. Cu atitudinea unui puștan teribilist întârziat în gara maturității, Florin Cîțu a jucat pentru aproape doi ani rolul unui personaj important care credea despre sine că e buricul administrației centrale, stăpânul absolut al României, țară pe care a încercat să o conducă de parcă ar fi fost un automobil scos la plimbare, după 5-6 beri rase cu prietenii la un chef. Cîțu ne-a surprins, de nenumărate ori, cu puterea sa de a rosti cu nonșalanță baliverne contrazise de realitatea de zi cu zi. Când românii simțeau că abia le mai ajung banii de la o chenzină la alta el le spunea că puterea lor de cumpărare a crescut, iar când simțeau răceala sărăciei, tot el se jura că de fapt e dogoarea bunăstării, dar nu suntem noi învățați cu ea, de nu o recunoaștem. Țâfnos, obraznic, cu un comportament de vătaf arțăgos ce se zburlește la salahorii de pe moșie, fostul președinte al PNL reprezintă o perioadă neagră în istoria unui partid…istoric. Se spune că, probabil, o stea călăuzitoare l-a purtat pe Cîțu către biroul în care și-a redactat demisia sau că o voce calmă dar fermă i-ar fi poruncit să se lase singur la vatră. Nu e nimic nefiresc în aceste ipoteze, pentru că domnia lui Cîțu peste PNL a fost una artificială, forțată, deci și debarcarea lui nu avea cum să fie decât tot un act impus. Declarațiile sale de după ce a fost demisionat (nu, nu e nicio greșeală) ne arată limpede cât de paralel e acest băiat cu rolul pe care teoretic l-a avut în stat și în politică. Când a candidat la șefia PNL împotriva lui Ludovic Orban, cei care au crezut în acest partid au simțit gustul amar al decăderii unei formațiuni care a reprezentat mult timp o speranță pentru cei ce credeau în ideile liberalismului. Florin Cîțu nu a reușit niciodată să se ridice deasupra statutului de valet, de ordonanță supusă în fața stăpânilor, devenită zbir cu ceilalți. Pentru Florin Cîțu, amețit de drojdia politicii și spuma toxică a funcției, această aruncare din tren e un motiv suplimentar de frustrare și de tristețe ce nu poate fi înecată în câteva sticle de bere. Pentru viața politică românească, pentru istoria PNL, episodul Florin Cîțu reprezintă un motiv de și mai mare amărăciune. Sau, dacă e să privim partea plină a paharului, îndepărtarea sa ar putea fi un motiv de bucurie, fie și numai pentru insultele adresate în timpul în care a guvernat, ca să nu mai vorbim despre rateurile cu pretenție de măsuri economice ale acestui superman rămas fără motoare. Politica românească ne demonstrează încă o dată că e un loc bizar în care orice e posibil, că e sediul central al imposturii, al lichelismului, al ipocriziei și al slugărniciei prestate întru ascensiune.