Încurcate sunt căile solidarității. La fel ca simțul civic, solidaritatea se activează doar în anumite împrejurări împinsă de la spate de resorturi acționate când și când. Ultimele trei săptămâni în care instituții, companii și oameni de rând le-au întins o mână de ajutor refugiaților ne-au demonstrat că atunci când voințele se unesc, aproape orice e posibil. E lăudabil ajutorul pe care românii îl dau ucrainenilor, fără a privi cu resentimente în trecut, fără a-și aminti de tratamentul de care au avut parte românii din Ucraina (în astfel de momente nu e loc de manifestare a unor asemenea  orgolii). M-am întrebat, totuși, de ce în vremuri relativ liniștite nu putem fi solidari cu cei aflați în suferință. În România există zeci de mii de oameni cu afecțiuni oncologice, unii aflați în stare avansată a bolii, ceea ce înseamnă suferințe greu de descris și imaginat. Într-o țară în care cetățeanul contează, astfel de pacienți sunt internați în centre de îngrijiri paliative pentru că au nevoie de un tratament specific, de la medicație până la sprijinul psihologic. În România există foarte puține astfel de centre, cu o capacitate mult sub nevoia reală. Să mai amintim de condițiile în care bolnavii cu afecțiuni oncologice își primesc tratamentul în sistemul de stat? Cei care au cunoscut direct sau indirect drama unui astfel de pacient lăsat de izbeliște în grija aparținătorilor care nu știu cum să-i aline suferința înțeleg dimensiunea dramei. Cei care nu au avut de-a face cu astfel de situații să fie mulțumiți că i-a ferit Cel de Sus de așa nenorocire. Are rost să descriem chinurile în care se stinge un astfel de bolnav sub privirile rudelor, acasă, pentru că statul român neglijează o problemă cu adevărat gravă, trecând-o mereu la capitolul „etc”? În aceste zile s-au strâns milioane de euro într-un efort colectiv, pentru a-i ajuta pe ucrainenii care nu au nicio vină că s-au nimerit în calea intereselor meschine ale puternicilor nebuni ai lumii. Oare solidaritatea aceasta nu s-ar fi putut pune în mișcare și pentru cei pe care sistemul medical românesc îi lasă să se chinuie? Cei despre care vorbim nu sunt deloc puțini, iar dacă din calea obuzelor mai poți fugi, din calea unui cancer galopant n-ai unde să te refugiezi. Poate n-ar fi rău să ne gândim puțin și la cei ce suferă din cauza prăpădului sanitar din România, iar dacă nu înțelegem prin ce trec acei oameni, și ei pe nedrept condamnați, să pășim într-o secție de oncologie, din oricare spital public românesc. Repet: e foarte bine că solidaritatea a produs efecte palpabile în cazul ucrainenilor, iar mobilizarea fără precedent ne arată că se poate. Dramatic e că se poate doar uneori și foarte rar pentru ai noștri.