Sprijinul, ca sprijinul, dar lauda gestului să răsune peste văi!

Încetul cu încetul, drama poporului ucrainean e exploatată pentru crearea unui spectacol media. La începutul războiului orice poveste ai cărei protagoniști erau refugiații din țara vecină stârnea curiozități și emoții firești, dar acum după mai bine de două săptămâni abundența materialelor de acest fel ne-a plasat într-o stare de saturație. Solidaritatea sinceră sau de fațadă se demonetizează într-un ocean de strigăte ce anunță ajutor pentru refugiați. Unii ajută discret, pentru că așa simt, alții găsesc de cuviință să valorifice sprijinul pentru oamenii aflați la ananghie, promovându-și asiduu acțiunile filantropice de pe urma cărora vor să se aleagă cu nițel capital de imagine. Steagul Ucrainei a devenit un fel de uniformă, fiind arborat pe clădirile unor instituții, pe case, pe coperta contului de socializare, pe ecrane uriașe, peste tot. Da, e o formă simbolică de manifestare a solidarității, însă, la un moment dat, ca tot ceea ce e livrat în exces devine banal sau chiar deranjant. Forurile europene alocă bani pentru refugiați, instituțiile statale alocă fonduri tot pentru ei, oamenii de rând trimit ajutoare, totul pare să se canalizeze într-acolo. În ultimii 30 de ani au mai fost războaie în această lume, în Irak, Afganistan ori Siria și nu am văzut mobilizarea de acum. E firesc, pentru că acele țări erau la distanță de România. Ei, aici e aici: nu cumva solidaritatea asta e declanșată și de o teamă pe care nu avem curajul să o recunoaștem? Probabil că da. Au murit oameni și în Afganistan și în Siria și în Turcia și în Irak, dar atunci distanța mare față de zonele de conflict nu a reușit să trezească din adormire solidaritatea noastră, așa cum a făcut-o acum teama de beleaua care e la doi pași de noi. A nu se înțelege că empatia izvorăște doar dintr-un sentiment de teamă; acesta din urmă ajută mecanismele solidarității și le accelerează. Mă întreb însă de ce primăriile, ministerele și firmele care se implică acum, punând la dispoziție casă, masă, haine, medicamente și bani pentru refugiați, nu i-au văzut ani de zile pe sărmanii de la noi care nu aveau ce mânca, unde dormi, cu ce se îmbrăca sau trimite copiii la școală. Fără supărare, solidaritatea asta instituțională, dependentă de promovare asiduă, apare în situații cu potențial de marketing. Poate că înainte de a se repezi să înjure, cei pe care îi vor inflama aceste enunțuri ar trebui să privească lucrurile în ansamblu, nu pe sărite, să aibă curajul de a-și recunoaște fricile mocnite și puseele de egoism, în fond, firești în cazul fiecăruia dintre noi. Trăim mai mult pentru spectacol, pentru punctări la impresia artistică și prea puțin ancorați în realitatea bolovănoasă pe care o percepem eronat.