De ce te-ai opera în străinătate, când e mult mai ușor să mori acasă?

Când auzi că o femeie de 28 de ani, care are un copil mic a fost diagnosticată cu o formă gravă de cancer, aflat în stadiu avansat, simți că ți se pune un nod în piept și în gât. Când auzi că tratamentul îi va fi suportat de compania la care lucrează, pe de o parte te bucuri că mai există oameni empatici, iar pe de altă parte ești năpădit de sentimentul de revoltă, pe care îl dezvolți continuu față de halul în care sunt lăsați de izbeliște românii cotizanți la sistemul public de sănătate. Nu trece o zi fără să auzim că un copil, un adult sau un vârstnic are nevoie de ajutor material din partea semenilor pentru o operație sau un tratament în străinătate. Nu vorbim despre operații estetice sau vreun moft care își găsește rezolvare într-un cabinet medical, ci despre probleme de sănătate ce pun în pericol viața acelor oameni. Cei care izbutesc să obțină acordul CNAS pentru a se opera în străinătate trăiesc o adevărată odisee până ce adună toate documentele necesare, iar uneori tărăgănarea birocratică face ca intervenția chirurgicală să fie tardivă. Când e vorba de sănătatea cetățenilor săi, statul român e cinic și neiertător. În urmă cu vreo săptămână auzeam că România oferă Republicii Moldova un ajutor de 100 de milioane de euro (ajutor nerambursabil) pentru ca vecinii să construiască poduri și rețele de apă și canalizare. Oricât ne-ar vorbi tocătorii de discursuri goale despre nevoia de a îmbunătăți infrastructura unui stat aflat la marginea UE, realitatea din patria noastră le dă peste gură: mai bine de jumătate dintre satele noastre nu au rețele de apă și canalizare, multe școli seamănă mai degrabă a lagăre, ca să nu mai vorbim de unele spitale în care e mult mai simplu să te îmbolnăvești decât să te vindeci. Ei, dar așa săraci, rupți în fund și zdrențăroși la infrastructură cum suntem dăm dovadă de o generozitate ipocrită și intrăm în pielea filantropilor faliți. E normal ca țările mai chivernisite să le ajute pe cele mai sărace, doar că nu suntem noi în postura de ocrotitori. Există în UE țări mai avute, pentru care o sută de milioane de euro nu sunt o avere și ai căror cetățeni nu mor cu zile pentru că în țările lor nu pot fi tratați de boli pentru care există leac în altă parte. În România, mor oameni cu zile, pe capete, pentru că nu au acces la operații și tratamente medicale, care le-ar putea salva viața. Sunt lăsați să piară de un sistem bubos, îmbâcsit, în care fiecare contribuabil varsă lunar bani care sunt prost gestionați. Nu sunt fonduri pentru a trata copii loviți de boli crunte, mame care se sting prea devreme ori tați ce erau stâlpul familiei, dar România sparge sume importante pe donații, achiziționări de armament sau consultanță sterilă. Altfel, declarativ, statul e în slujba cetățeanului. Adică îl izbăvește de toate chinurile întinse în fața lui de viață, lăsându-l să plece într-o lume poate mai puțin chinuitoare.