Să duci un ghiul la amanet și să iei înapoi o ghiulea

Când îi auzi pe slugoii din politică vorbind despre binefacerile PNRR, închinându-se la chipurile cioplite din forurile europene, te apucă greața. Pentru nici cincisprezece miliarde de euro, cei care au negociat PNRR au amanetat pensiile românilor și dezvoltarea agriculturii pentru că, pe de o parte îi doare în cot de pensionari, iar pe de altă parte consideră că putem trăi și fără recolte autohtone, atâta vreme cât importăm mizerii cu pretenții de legume și fructe. Să nu mai vorbim despre restul angajamentelor pe care ni le-am luat, frământând căciula în mână în fața mai marilor Europei. Cât înseamnă cincisprezece miliarde de euro, de ne facem preș? Gândiți-vă că dintr-o mișcare a încheieturii mâinii, Orban a plătit familiei Micula 400 de milioane de dolari despăgubiri într-un proces care nu avea o sentință definitivă. Dacă adăugăm alte mormane de bani îngropate în achiziții dubioase de materiale sanitare neconforme, aparatură care zace în depozite și alte cheltuieli inutile vom ajunge la concluzia că cincisprezece miliarde de euro nu reprezintă nici pe departe o avere pentru care România să se ploconească. Banii pe care i-am fi putut atrage prin proiecte europene obișnuite depășeau cu mult această sumă, dar cheltuirea mălaiului din PNRR are unele avantaje pentru băieții zilei cu acces la resurse, deci fondurile, chiar dacă sunt mai puține au un „vino-ncoa” mai puternic. Cheltuielile din PNRR nu presupun întotdeauna hârțogărie stufoasă, așa cum se întâmplă în proiectele cu finanțate europeană clasice, așa că negociatorii lui pește s-au gândit că merită să înghiți mizerii pentru facilitarea spargerii bănetului din programul care ar fi trebuit să resusciteze România. Ca niște găinari veritabili, cei ce au înghițit pe nemestecate condiții sinucigașe pentru economia românească s-au gândit doar la interesele de gașcă, băgând țara asta în gard. Nu, nu urlă naționalismul deșănțat în noi, așa cum spun leprele progresiste atunci când nu au argumente raționale, pur și simplu nu ne surâde ideea de a deveni întrutotul dependenți de interesele marilor puteri. Am înțeles: soarta țărilor mai sărace e să fie colonii neoficiale, dar măcar roșiile, grâul și cartofii să ni le putem cultiva aici, că tot e solul prielnic pentru ele. Banii din PNRR nu pot nici pe departe acoperi redresarea României, darămite dezvoltarea ei, aceștia fiind doar o oportunitate prinsă din zbor de niște pleșcari, altfel foarte abili când e vorba să se lipească de marafeți, pentru care nu trebuie să muncească prea mult. De la cele optzeci de miliarde trâmbițate acum un an și ceva am scăzut la cincizeci, apoi la treizeci, ca în final să ajungem la vreo cincisprezece miliarde de euro, chipurile fonduri nerambursabile, dar pentru care, în realitate, vom plăti enorm. Ăștia ne aduc aminte de aventurierii care își amanetau ghiulul de pe deget și lanțul de la gât ca să aibă bani de bere sau de păcănele. Problema e că în cazul nostru primim la schimb o ghiulea cu care ne dăm singuri în cap.