Drumul de la felia de pâine uscată la fileul de ton roșu

S-a învolburat societatea românească de când a fost dată în vileag creșterea cu 20 de procente a unor pensii de magistrați în cuantum amețitor pentru orice pensionar de rând. Frustrarea multora dintre cei cărora abia le ajunge pensia lunară pentru pâine și medicamente e îndreptățită, căci atunci când auzi că semeni de-ai tăi primesc pensii de 20.000 de lei, te întrebi dacă printr-o eroare a naturii au fost înzestrați cu șapte guri pe care trebuie să le hrănească deodată. Ne-au explicat oameni  pricepuți la calcule și legi care sunt cauzele acestei inechități: de vină ar fi niște prevederi legale mai vechi și o legislație paradoxală. Ni s-a mai spus că cei ce pun acum în aplicare aceste prevederi, nu fac altceva decât să respecte litera legii. Bine, bine, dar nu e pentru prima oară când litera legii e absurdă și, pentru a o îndrepta, ”mecanicii” ar putea să o ia puțin la rindea sau la polizor. Nu faptul că un magistrat ieșit la pensie primește un venit mai mare decât salariul ar fi problema, ci inechitatea și imoralitatea situației în care alți pensionari sunt nevoiți să se descurce, după o viață de muncă, cu un venit de 20 de ori mai mic. Nu punem paie pe focul mâniei proletare, dar ne punem în situația unor vârstnici pentru care o felie de salam și un pahar cu suc reprezintă luxul intangibil. O meserie nu seamănă cu alta, profesiile sunt diferite din punctul de vedere al uzurilor fizice și psihice pe care le generează, dar discrepanțele despre care vorbim sunt născătoare de frustrări cronice. Probabil că, dacă media pensiilor din România ar fi una decentă, cele câteva sute sau mii de pensii numite generic speciale, nu ar fi atât de deranjante pentru că nu ar măsura cu cinism, distanța dintre felia de pâine uscată și fileul de ton roșu. Auzim deseori invocat acel principiu al contributivității, eronat calculat acum două –trei decenii pentru care angajatul de atunci nu are nicio vină. Fiecare a lucrat și a contribuit după regulile vremii, proaste, așa cum erau. E vinovat contribuabilul care acum douăzeci de ani muncea de-i săreau capacele pentru că a trăit vremuri cu reguli șubrede, iar azi trage ponoasele? Evident, nu. Noile reguli, adevărate revelații legislative, condamnă însă o mulțime de oameni la sărăcie și o bătrânețe de coșmar. Încă o generație de sacrificiu se alătură celor invocate obsesiv de trei decenii încoace, ca într-o nesfârșită renunțare la un trai decent.