Bucuria lucrurilor mărunte şi a gesturilor mici

Îmi place cum în fiecare perioadă a sărbătorilor e la modă sentimentalismul acesta artificial, cu „să fim mai buni”, să „ajutăm”, „să donăm”, „dăruieşte” şi alte umanitarisme care ţin de, nu-i aşa, vrăjeala, pardon magia sărbătorilor.

Faptul că eşti îndemnat să dai în ţara în care de obicei ţi se ia este doar o ironie. Faptul că tu trebuie să dai anonim pentru ca alţii să se laude cu donaţia ta, este doar o culme a făţărniciei. Faptul că unii mimează generozitatea doar ca să se audă despre ei pentru că ce dau ei costă mai puţin decât un contract de publicitate sau o campanie de PR nici nu este revoltător, pentru că este unul dintre mecanismele acestei lumi iar bisnisul e bisnis. Că în cazul unor campanii din acestea de promovare a generozităţii, gala aceea costă cam cât ar mânca o familie de necăjiţi într-o lună, cu desert, ţigară şi bere cu tot, e alt aspect al societăţii bazate pe aparenţe. Faptul că a da şi a primi nu mai e o bucurie ci orice altcveva, e doar trist.

Cel care dă aşa, în lumina reflectoarelor, a pozarilor de curte şi a live-urilor, oare are în el bucuria de a da? Aia reală, nu ce vedem noi în public? Ştie cum e să dai fără a mai dori să primeşti pentru că cel care îţi primeşte te va hrăni cu bucuria lui de a primi? E conştient că prin ceea ce face aduce o bucurie unora care nu au ce au ei?

Cel mai uşor de observat şi de verificat această trăire este la necuvântătoare. Ai remarcat bucuria unei vietăţi din aceasta a nimănui sau, na, a străzii, atunci când îi dai ceva să mănânce? Eşti conştient că bucuria ei este tot ceea ce îţi poate da? Da. Te bucuri de bucuria ei? Da. Te-a făcut o avere treaba asta şi ai sărăcit? Nu. No, ăsta e un pas înainte. Ai prins bucuria gesturilor mici care fac mult. Poţi trece la nivelul următor, de a dărui oamenilor. Ceea ce este mult mai dificil. De ce?

Uite de ce. Pentru că omul nu se mai bucură de ceea ce primeşte. Înainte, pe când îmbuibarea nu era aşa de aproape generalizată, orice primeai era prilej de bucurie. De la copilul căruia i se dădeau câţiva lei să-şi ia ciocolată, îngheţată sau timbre, sau câteva bile din sticlă, sau un măr sau o maşinuţă de plastic la 3.50 lei, la adultul bucuros că a primit o sticlă de ceva, o ţigară mai fină sau un batic sau ceva crici-craci de pe la bâlci ori din staţiune, o ilustrată ori nişte poze de pe la un chef, trăiau acea bucurie de a primi. Acum ai de toate, doar bucuria asta ai pierdut-o. Iar cei care ar avea nevoie de aşa ceva sunt aşa de ascunşi prin cotloanele societăţii încât pur şi simplu nu îi ştii şi nu îi găseşti.

Bucuria lucrurilor mărunte şi a gesturilor mici era când era, dar uite că am evoluat şi ne-am dispensat de ea. Acum, majoritatea au. Iar când primesc, o fac de parcă ar fi normal să fie aşa, ba mai şi strâmbă din nas după aia. Chiar şi homeleşii au devenit pretenţioşi şi-ţi aruncă mâncarea ce le-od ai, preferând cash-ul, că doar cu el îţi poţi lua băutura necesară.

La fel, să dai ceva unui copil, aşa cum primeam şi noi când eram copii de la tot felul de neni anonimi, este tratat ca un gest susceptibil de orice, în paranoia asta a noului parenting invaziv. Pentru că aşa cum arată prin tot felul de filme şi la ştiri, oricine dă ceva, dezinteresat, este un mare suspect. Precis urmăreşte ceva.aşa că „mulţumesc, nu, avem şi noi acasă”.

S-a dus toată bucuria aceea mare de a primi lucruri mici. Ne-am boierit. O boierie care ne costă calitatea de a fi om.