Nevoia unui nou volum din „Omagiu” sau cum Ceauşescu ar fi fost invidios văzând ce e acum

Asistăm, de la alegeri încoace, la o campanie deşănţată şi fără limite (nici măcar cele ale bunului simţ sau ale penibilului) de adorare a actualului preşedinte al României. Am putea detalia, dar nu e locul deocamdată, dar nu putem să nu ne amintim un lucru. Că toţi preşedinţii României, de la primul încoace, au fost iniţial adoraţi, apoi detestaţi. Uite:

Ceauşescu era aşa de fascinant la începutul carierei sale, încât intelectualii rupeau uşa ca să se înscrie în partid (cei care nu erau înscrişi, desigur). Era multiubit şi stimat pe bune, nu doar aşa, propagandistic. Ce a fost după aia şi cum am scăpat de el, este partea a doua. Dar aşa de bine am învăţat atunci lecţia pupincurismului, încât am perpetuat-o. În 1990, Iliescu era şi el adorat până la zeificare. El ne-a scăpat de terorişti, de ungurii care ne luau Ardealul, de studenţii bărboşi şi legionari de la Universitate, de liberalii şi ţărăniştii care îi aduceau înapoi pe boieri şi patroni. Ultimele perioade ale primului mandat legal au fost o luptă pentru a-l elimina, electoral, de la cârma statului. Nu mai era salvator, era „Ilici”. Când a venit Emil Constantinescu la conducerea ţării, noi, „golanii” şi oponenţii anului 1990, am zis că „yes” avem preşedintele nostru, care ne va scăpa de metehnele comuniste. Şi că, graţie celor 11.000 de specialişti anunţaţi oficial, (ne) va fi bine. Nu a fost bine, a fost şi mai prost. Aşa de prost încât l-am adus înapoi tot pe Iliescu. După aia am avut pe Băsescu, cu alura lui de simpatic, de „de-al nostru”, cu ceva umor şi o prezenţă pitorească. „Să trăiţi bine!” ne-a spus, şi lumea l-a crezut. Era şi el multiubit şi stimat, cu băi de mulţime pe la Neptun şi căciuliţe pitoreşti pe cap când venea la alunecările de pe Valea Oltului. A fost aşa de iubit încât a fost suspendat, a aranjat şi la noi criza aceea economică, a ţinut în braţe odiosul guvern Boc care a mărit TVA-ul (asta ştiu ei, na…) iar lumea a ieşit în stradă în proteste maraton sindicaliste şi cetăţeneşti, cu huo, huo, şi Antena 3 e aici te oftici. Un pas înainte în materie de cult al personalităţii şi pupincurism public s-a făcut pe vremea lui Iohannis. Care deja era nu adorat, ci zeificat. În jurul său, o gardă pretoriană de susţinători şi susţinătoare isterice care nu mai pridideau spunând cât de prezentabil e, câtă prestaţie are, cum e el faţă de cei de dinaintea lui. De el s-au lipit şi tineretul usero-progresist, lansând, în premieră naţională după 1946, protestele pro putere şi „Alături de preşedintele meu”. O altă lovitură de imagine a lui Iohannis a fost la vaccinare, când o fotografie din timpul acţiunii sugera ce corp „lucrat” are preşedintele. Ideal pentru toate tanti-urile cărora le dădea ciorba-n foc în timp ce ele făceau politică high-class pe reţele. Apoi, Iohannis a făcut în aşa fel încât USR a ieşit de la guvernare, un lucru nu neapărat grav, iar ultraşii pro au devenit, subit şi (ca) la comandă, ultraşi contra. Orice făcea Iohannis nu era bine. Ce făcea înainte bun, acum era prost. Ce era OK, devenea ne-OK. Ce era „păi ce vrei e preşedintele României, NORMAL că are dreptul să…”, devenise „uite la ăsta ce face şi cum îşi permite pe banii noştri!”.

Acum avem un nou preşedinte. Şi, în loc să învăţăm că temenelele, limbile (scuze, nu vreau să mă repet cu „pupincurismele”), genuflexiunile, flotările, datul pe spate la poze şi făcut spumiţe la gură la opiniile contra sunt, o dată, inutile şi a doua dată, prevăd că peste câtva timp se vor transforma în ceva pe invers. Poate chiar din partea susţinătorilor de meserie care devin subit, înjurători de meserie.

Bun. Am înţeles, noii ultraşi prezidenţiali, de la umili corporatişti şi civici la ditamai intelectualii naţionali, vor să o pună de un nou volum din „Omagiu”. Că bănuiesc că de acolo se şi inspiră când fac apologia preşedintelui. Ce să-i faci, acum noi am ajuns să Văvedem.