Normalitatea ca normalitatea, dar protocoalele ne omoară

Nu voiam să pun neapărat „Normalitatea”, dar dacă puneam „practica” sau „logica” ieşea o cacofonie de prima mână, care nu se scotea nici cu virgula, nici cu snob-fiţosul „ca şi”, oricum înţelegeţi ce vreau să spun.

Nu cred să fi existat vreun om în ţara asta care să nu fi fost implicat într-un conflict dintre normalitate versus ceea ce generic este numit „protocol” / „protocoale”. Adică logica ta exterioară se loveşte de o logică interioară, stabilită de alţii, „în mod specific” după logica lor. Care nu neapărat coincide cu ceea ce crezi tu că e normal sau chiar cu normalitatea însăşi.

Filosofia asta de tastatură mi-a venit în cap atunci când un amic virtual a povestit o păţanie cu protocoalele astea. El i-a luat băiatului său ca şi cadou (na!), un telefon mai de fiţă, de la un magazin care vindea şi direct şi online. Toate au fost OK, uite marfa-ţine banii mulţumesc-la revedere, până când ca şi cadoul a ajuns la beneficiar. Care a zis „oau”, l-a desfăcut grăbit din ambalaj şi a început să se joace cu el. Şi aici totul a fost OK, până a ajuns la un meniu care nu era nici în RO, nici în EN, ci în ideograme chinezeşti. Care nu avea nici variante de schimbare în alte limbi mai descifrabile. Deci, problemă.

Aşa că s-au dus înapoi la dealer cu obiectul, să vadă de el ori să primească altul. Acolo i s-a confirmat că da, aşa e, şi că problema este rezolvabilă. Cum? Foarte simplu. Mergi acasă, trimiţi marfa prin curierul Cutare la noi şi în termen de Ţşpe zile se rezolvă. Omul rămâne blocat. Adică cum, eu sunt aici, la tine, pot să-ţi las scula pe tejghea în 3 secunde, putem rezolva în cinci minute dar tu mă trimiţi acasă, mă pui să fac colet, să chem curierul care să vină să-l ia şi să-l (a)ducă unde acum suntem noi? Răspuns. Da, ACESTA ESTE PROTOCOLUL plusi formula uzuală cu „din poziţia mea nu sunt în măsură să”. Adică tu vii cu logica ta, care în acet caz este şi logica normalităţii, dar te loveşti de (i)logica protocolului.

De multe protocoale din spitale sau din zona sanitară care sunt minimum ciudate nu mă mai leg, că sunt destule şi v-aţi lovit fiecare de câte unul. Cert este că fiecare societate din aceasta închisă, bugetară şi privată, are „protocoale”. Unele necesare şi utile, altele ciudate şi comice. Nu voi înţelege niciodată de ce, la un eveniment care a avut loc la aeroport, „noi presa” a trebuit să trecem prin linia aia de verificare a pasagerilor, de a trebuit să scot cureaua, să dau jos pantalonii (aveau capse metalice) să mă caut de chei şi pixuri, atâta vreme cât nu luam niciun avion, ci doar stăteam cuminte pe un scaun şi luam notiţe.

La fel, zilele trecute, am vrut să intru să iau o reţetă dintr-o farmacie de pe Bulevardul Farmaciilor (Mihai Viteazu adică). Afară era ca în iulie 2025. Nici vară, nici toamnă. Intru în prima, mă loveşte un aer polar de zile mari. În a doua, idem. În a treia farmacie, ceva mai domol. Profit şi întreb care e treaba. Mi se spune, destul de ofensat, că aici sunt medicamente şi că „avem şi noi protocoale”. Nu am mai întrebat dacă aceleaşi protocoale cer ca iarna să transpiri de cald în acelaşi loc, că nu eram acolo să mă cert. Şi nici nu mai am chef să-mi amintesc de „protocoalele” acelea din vremea pandemiei. Deocamdată.