Nu de puțin ori, granița dintre ilegal și imoral e năpădită de buruienile iraționalului, astfel că nu o mai poți distinge. Ceea ce e legal, nu e întotdeauna și moral, cum ceea ce s-ar cuveni să se întâmple nu e mereu îngăduit de lege. Insistența cu care unii doresc acordarea salariilor compensatorii pentru judecătorii CCR cărora li se isprăvește mandatul e argumentată de litera oțelită a legii. Da, din punct de vedere legal acei oameni pot primi respectivele sume, nu tocmai mici, dacă ne uităm la praful din vistieria țării. Având însă în vedere contextul actual, când mulți plâng după un spor de câteva sute de lei (nu ne referim la bugetarii de lux, ci la oamenii care își fac bine treaba și sunt taxați pe nedrept), insistența achitării salariilor compensatorii pentru magistrații lăsați la vatră de CCR e un demers cât se poate de imoral. Să ne înțelegem: vorbim despre niște oameni care nu câștigă salariul minim pe economie și nu așteaptă acele lefuri suplimentare pentru a hrăni cinci guri de copii flămânzi ori pentru a-și repara instalația sanitară veche de 50 de ani.

A fi judecător la CCR e mai de degrabă o încununare a carierei, nicidecum un loc de muncă, ce te-ar propulsa printre răsfățații sistemului public. Mă rog, așa stau lucrurile teoretic. Practic, judecătorii Curții sunt beneficiarii unor sinecuri și privilegii la care mulți dintre români nu îndrăznesc să viseze. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre niște sărmani, pentru care afurisitele alea de salarii compensatorii ar face diferența dintre un trai mizer și unul decent. Cum o fi să stai pe un purcoi de bani, să te uiți în jurul tău la foarte mulți semeni care își calculează fiecare bănuț, să auzi vorbindu-se despre scumpiri, tăieri de sporuri și majorări de taxe și impozite, iar tu să o ții una și bună că vrei niște bani pentru care nici măcar nu ai muncit doar pentru că niște șmecheri au prevăzut acest drept într-o lege? Am auzit, în ultimele luni, multe discursuri ipocrite despre stârpirea inechităților sociale, dar – ce să vezi? – aceste nedreptăți alcătuiesc o înșiruire de buturugi de care omul de bun simț se împiedică zi de zi. E și mai dureros când ești scuipat în față și ți se spune că îmbuibații trebuie să primească acei bani, nu pentru că așa ar vrea ei, ci pentru că așa prevede legea. E un mod de a ți se râde în nas și a ți se vârî în nări fitilul puturos al unei prevederi croite cu dedicație. Dacă furtul din buzunare nu ar fi incriminat de lege, s-ar găsi unii să spună că nu e nimic imoral în a-ți prăda semenii?