Ultraşii nicuşorişti, de la tăcere suspectă la revenirea sindromului Ceauşescu

Revăd, ca atunci când pe 1 şi 2 ianuarie se repetă la televizor programul de Revelion, mostrele de delir (uneori plătit, alteori doar fanatic) electoral nicuşorist din vremea campaniei prezidenţialelor. Nu ştiu dacă în istoria electorală a României a fost o campanie mai isterică, mai jegoasă şi care a încălcat orice regulă electorală de dragul de a impune un candidat. Nu ştiu nici dacă „nicuşorist” este în DEX, dar nici „suveranist” nu este şi nici nu contează asta. Oricum, termenul s-a născut atunci, în campanie. Probabil aţi fost martori, probabil nu, dar cel puţin pe reţeaua socială facebook a fost o invazie de îndemnuri, lozinci, idolatrii, rupt cămăşi de pe sine, plânsete, rugăminţi, argumentări, cu target pe toată lumea, de la semianalfabetul rasist care era îndemnat să nu voteze cu un ţ**an ci cu un matematician, la sofisticăreli gen radicali din Nicuşor Dan şi faimoasele ND-uri din cuvinte. O imagine de campanie (marcată ca atare(, arăta diferenţa dintre cele două lumi viitoare pe care aveai varianta de a le alege: lumea nu a lui Nicuşor Dan, plină de „anti Europa”, corupţie, minciună, haos, sărăcie şi faliment (portrete alb negru, high contrast ale lui Simion, Antonescu şi Ponta pe un fond de furtună şi cea a lui Nicuşor Dan, cu el full colour, pe fond de nori albi şi cer senin, care îţi oferea „Pro Europa”, stabilitate, onestitate, democraţie, PROSPERITATE şi „rezultate”.

Ne-ar lua multe pagini (nu doar o coloană de ziar) doar dacă am menţiona stilurile şi substilurile de propagandă care ţi se băgau pe gât până făceai reacţii adverse. De neuitat şi discursul acela timişorean cu „nouă ne plac bananele”, devenit acum superhit de dat peste nas.

Nicuşoriştii nu au avut stare nici în ziua votului, ND-uind la infinit sau chiar zicând pe faţă cu cine au votat şi cu cine Nicuşor Dan să votezi. La fel, în ziua victoriei aşteptate (că prea s-a muncit la ea, şi interior, şi exterior), ziceai că e Ziua Victoriei aceea, V-Day din 1945.

Apoi după câteva poze împrăştiate care arătau cât de onest este Marele Onest, s-a aşternut tăcerea. Pe cât de supervocali erau partizanii preşedintelui în campanie, pe atât de tăcuţi au devenit după ce au apărut la iveală măsurile de „redresare” a statului orchestrate de noul „Guvernul meu”. Evident că nu poţi să îţi asumi acum că aceasta este urmarea a ceea ce promovai atunci (deşi toată lumea ştia ce va urma dar parcă totuşi, nu dorea să creadă) şi nu poţi nici recunoaşte deschis că ai minţit sau că nu ai ştiut.

Aşa că o dai pe aia veche şi bună, care spunea că nu Ceauşescu era de vină pentru raţionalizări, frig în apartamente, tăiat apa-gazu’ şi magazine pline de „n-avem” pentru că el nu ştia din cauză că ăia din jurul lui nu-i spuneau adevărul. Chestie care măcar era, totuşi parţial reală. Aşa şi acum, ce vină are domnul preşedinte că guvernul (numit de el!) ia măsuri nepopulare, că ce, nu ştii atribuţiunile unui preşedinte că el e doar reprezentativ. Sau că actualul guvern are şi el în spate greaua moştenire, tot o găselniţă comunistă, acum vulcanizată şi reactualizată. Şi mai ales aia tipic românească: „da ce, cu ălălalt era mai bine?” de parcă tu ai ales să îi fie rău României în funcţie de nuanţe, europeniste sau suveraniste, iar un rău e mai bun decât alt rău. De remarcat, totuşi tăcerea super exaltaţilor din campanie.