Nu am fost și nu voi fi niciodată un fan al lui Ion Iliescu, pentru că îl asociez cu startul greșit pe care l-a luat România imediat după 1989. Nu putem uita primitivismul mineriadelor, tentativele de îngrădire a libertății de exprimare din anii 90 (și nu numai), dar trebuie să înțelegem că Ion Iliescu a fost un pion într-un context istoric. Unii, care-l contestau puternic în 1990, spun azi că Iliescu a fost un rău necesar în acele vremuri. Cu timpul, aversiunea multora față de primul președinte de după decembrie 1989 s-a înmuiat, deoarece trecerea anilor acționează asupra memoriei, plus că apar multe motive noi de supărare. Ion Iliescu a ajuns la 95 de ani și a fost diagnosticat cu o boală gravă, mai greu de combătut la această vârstă. Într-un astfel de moment cred că orice individ atașat de valorile umane elementare poate fi încercat de un sentiment de compasiune sau măcar de abținere de la reacții înverșunate.

Paradoxal, am văzut în balamucul virtual mai multe reacții de bucurie, emițătorii lor erijându-se în purtătorii de cuvânt ai unei întrezărite justiții divine. Când susții că ești un om bun, empatic, drept, nu poți destupa șampania în fața dramei unor semeni. Ar fi un gest de sălbăticie, o expresie a dezumanizării, indiferent de antipatia pe care o ai față de personajul în cauză. Promovarea în spațiul public (fie el și virtual) a unor astfel de atitudini ce denotă oarece frustrări reclamă unele beteșuguri sociale. Nu cred că e sănătos nici pentru o entitate individuală, nici pentru societate să țopăi în jurul dramei cuiva, pentru că riști să te identifici cu fiarele codrului.

Nu-ți cere nimeni să lăcrimezi pentru cineva pe care nu îl agreezi, nici să te rogi pentru el, e de ajuns să ai o atitudine decentă în fața suferinței acelui om. Vorbeam mai devreme despre primitivismul mineriadelor și sunt convins că orice om de bun simț are un gust amar când revede imaginile filmate în 13 – 15 iunie 1990. Ei bine, bucuria exprimată public pentru suferința cuiva (suferință medicală) e tot o manifestare primitivă. În momentul în care faci asta nu ești cu nimic mai presus decât Ion Iliescu, cel care le mulțumea minerilor pentru că îi ciomăgiseră pe protestatarii din Piața Universității.