Când ei nu mai POT, alții „poate”

Întâmplător sau nu, taman când parlamentarii POT fugeau ca potârnichile din partid, loviți probabil de alte revelații doctrinare, Călin Georgescu își anunța ieșirea din politică, decretând că s-a cam isprăvit capitolul suveranismului. Nu trebuia să fii vreun fin observator sau din calea afară de abil pentru a nu fi sedus de discursul lui nea Călin, cel degrabă vărsătoriu de invocări ale Divinității.

Fără îndoială, o parte dintre cei care și-au agățat speranțele de discursul său înțesat de propuneri nesustenabile au făcut-o într-un moment de legitimă exasperare, sătui de clasa politică românească reformată doar la nivel declarativ. Georgescu propunea infuzii de capital românesc fără a dibui și sursa bănetului, valorificarea apei și a pământului într-un mod nesusținut de realitate, plus alte și alte idei fantasmagorice. Mă rog, fiecare candidat vinde niște promisiuni irealizabile, un mănunchi de iluzii parfumate; e treaba alegătorilor dacă se transformă în mușterii creduli. Anunțata ieșire din politică a lui Georgescu și dizolvarea POT reprezintă o lecție pentru cei ce s-au înrolat, fără a sta prea mult pe gânduri, într-o armată de așa-ziși suveraniști. La câteva luni de la o bruscă apariție consemnăm o bruscă dispariție din barca suveraniștilor a unor autopretinși salvatori ai neamului. Parlamentarii POT care au părăsit partidul rămân deocamdată neafiliați, statut ce le permite o negociere mai avantajoasă pentru susținerea unor proiecte sau chiar a unui Guvern. Carevasăzică, ei au primit un cec în alb (apărând din neant, cocoțați pe creasta unui val de nemulțumire) iar acum încasează beneficiile pe persoană fizică. Nu spun că migrația parlamentară e întâlnită doar la ei, dar mutările de acest fel sunt mult mai grave când vin din partea unora fără trecut, care declarau sus și tare că luptă cu sistemul politic clasic.

Firește, dizolvarea grupurilor parlamentare ale POT și ieșirea de pe scena publică a lui Georgescu nu sunt o pierdere pentru România, dar reprezintă o palmă dată celor care și-au pus prea ușor speranțele în acești oameni; o palmă care i-ar putea trezi și i-ar putea împinge, în viitor, către o mai bună și mai cumpătată judecată a gălăgioaselor oferte politice. S-a demonstrat încă o dată că oamenii ce vin din neant și merg spre nicăieri nu pot fi tovarăși de drum și că gargara politică îți poate sta în gât. Poate că România avea nevoie de încă o lecție a duplicității și demagogiei. Nu că n-ar fi avut parte de multe altele, livrate de mai vechile și mai noile partide.