Mulți, da’ scumpi

Un raport în care sunt consemnate absențele parlamentarilor din lunile februarie și martie, publicat recent, a stârnit multe discuții, o bună parte dintre ele doar niște vechi controverse, reluate acum. Mai mulți aleși au absentat nemotivat două, trei sau patru zile: asta e știrea care i-a uimit pe mulți. Nu înțelegem de ce, pentru că, să fim serioși, parlamentarii români nu sunt tocmai niște modele de responsabilitate și sârguință. Potrivit noilor reglementări, absențele nemotivate vor „costa” 5 procente din indemnizație, pentru fiecare chiul. Absențele pot fi motivate de liderul de grup, dacă au fost făcute pentru rezolvarea unor probleme profesionale sau personale. Mă rog, problemă personală e și să mergi să îți cumperi pantofi, dar asta e altă poveste. O dezbatere legitimă pe care ar putea să o aducă în prim plan aceste dezvăluiri este cea legată de numărul mult prea mare de parlamentari.

Avem, de mai bine de 15 ani, un vot popular exprimat prin referendum, pentru reducerea numărului aleșilor, la 300 de bucăți. Știu, a fost un referendum consultativ, o șmecherie electorală a lui Băsescu, dar ce-i împiedică pe cârmaci să implementeze demersul acesta? Vorbim toată ziua despre reducerea aparatului bugetar, despre strângerea curelei, despre cum contribuabilul trebuie să se sacrifice, despre supraimpozitarea muncii, dar nu suflăm o vorbă despre reducerea numărului senatorilor și deputaților.

Mulți dintre ei ard gazul de pomană, nu contribuie cu nimic la actul legislativ, ba mai și compromit instituția (teoretic) fundamentală a democrației, făcând circ în plen. Dacă te uiți la fauna parlamentară vei constata că au ajuns acolo o droaie de nechemați, de unelte politice ruginite, inși trândavi cu o droaie de beneficii; care beneficii costă bugetul de stat destul de mult. Pe ei nu se încumetă nimeni să îi împuțineze, pentru că, deh, fac parte din mecanismul politic de care se folosesc toate partidele. Când e vorba de parlamentari, nicio cheltuială nu e prea mare, nu se vorbește despre risipa banului public.

Cu ce e mai legitimă lupta cu pensiile speciale decât un asalt asupra cheltuielilor nejustificate cu sutele de parlamentari ce trebuie plătiți, cazați, hrăniți, plimbați în țară și în străinătate? E frustrant să ți se picure în urechi amenințări întru salvarea economiei naționale prin tăieri și restricții dureroase, în timp ce unii dintre parlamentarii care nu fac nimic se bucură de huzurul decontat de același buget auster, invocat obsesiv.