Opera comică pentru copii se cântă în corul adulţilor întârziaţi

Istoria se interpretează pe două voci, diferenţiate prin vocalize şi răguşeli, dintotdeauna. Anecdotică şi nedefinită între partiturile care "traduc" nivelul afonismului  de grup, naţie sau trib ideologic, istoria e aceeaşi. În cheia imaginaţiei ne cântăm între solişti şi blestemăm între noi timpul auditiv, şi apoi mimetic. Istoria se comprimă în tăcerea (din interiorul) lutului originar şi modelat pe/după chipul celor ce le prelungim şi le prilejuim frământările din opera comicăriei vieţii întristate. Nu de sub mască ne-am definit trăsăturile adolescentine, câte ori fi fost şi,  deja, ridate. Zgomotul are tristeţea melcului care îşi sfâşie memoria (din sinea noastră), dacă îşi "aude" viaţa pe pârtia lui, niciodată paralelă, sau cu dus-întors alunecos. Între două cineluri de alamă e un singur timpan care ne egalizează forţele dinlăuntrul tăcerii. E o tăcere corală. În devălmăşie de grup statuar. E clar de ce timpul se comprimă, cu aceeaşi disimulare a trecutului-câteodată prea întârziat sau fără garanţii-şi râdem tot mai rar, şi nu suntem ceea ce ne-am dorit în copilărie.Vocaţia ni s-a întâmplat, apoi s-a comprimat între partiturile moştenite, apoi dispare şi iarăşi se va întâmpla, sub bagheta ca o simulare adulterină a vocilor din corul întârziaţilor la a doua copilărie…

*

Comedia este opera tristeţii întârziate, în contra-timp. Ne limitează pasiunile oscilante, de parcă am aflat că democraţia e desăvârşită, haotică, autoritară,  conjuncturală, repetitivă, şi, totuşi, obstinantă. Distribuită prin jugularea râsului unde se coagulează "opera omnia" a adulţilor fără amintirea începutului, când ne bâlbâiam prin interpretarea cuvintelor şi iarăşi ne omogenizăm în/pe ritmul auzului înfundat între timpanele mersului pe tăcerea echilibrului precar. Sau doar atât ne mai amintim.

Modul în care ne sfătuim intuiţiile e încă o consecinţă a democraţiei ideologizate (sau stratificată) între pendulaţiile "omuleţului" din limba clopotului sub care ne-am ascuns comicăriile. E încă o motivaţie prin furia ce ne reprezintă învechirea şi mimăm vorbe, tăceri, şi repetăm istoria pe portativul de pe stativul unde ne aflăm, şi nu mai suntem, şi râdem în lipsă. Ne cântăm în acelaşi refren, de parcă ne-am cântări pe acelaşi talger de unică folosinţă. Suntem afoni, ca un bănuţ fără aversul în relief.

Istoria ne binedispune şi ne modelează vieţile simplificate până la repetiţia, în oglindă, a vocalizelor. Suntem afoni şi ne cântăm imnul, în surdină. Avem abnegaţia-revoluţionară a timpului trecut. Ar fi de istorisit, dacă ne-am permite intorsiunea vârstelor, uneori întârziate, alteori aceleaşi.

Copiii nu râd la comanda adulţilor întârziaţi şi nu vor fi reversul lor, în dungă…