Scribul de marţi: Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Distrugerea vieţii prin suprimarea amintirilor-în încercarea, absurdă şi concepută din strabismul politicizat până la absorţie politicianistă-ne provoacă dislocări ale memoriei şi moralei dezafectate. Distrugerea e doar încă o ofrandă pe altarul "cinstirii" ideologiilor comprimate în istoria mai veche sau neo-interpretată şi adaptată cu indiferenţă. E momentul când începe să ne afecteze şi să ne bântuie viitorul nerespirabil printre gratiile trecutului. Cu toate că nesiguranţa trecutului nu ar trebui să ne incite la acceptări fără evaluarea riscurilor în lipsa amintirilor…

*

Uitarea este anestezică. Reciproca ne destăinuie. Convingerile ne complică viaţa (acea parte nedesluşită a existenţei din clipa unei efemeride) dar şi istoria ce ne-a prefigurat ceea ce nu ştim. De ce să reţii şi să "prefigurezi" interpretarea uitării? Ce nu ştim rămâne aşa cum ne convine, dacă suntem cinstiţi acolo unde ne prefigurează uitarea, cu înţelesurile ei jucăuşe, arbitrare, paranoice, trăncănite sau provocate, şifonate între obsesii sau bolboroseli, antologice prin retorică, spaime şi paranteze neînchise, aşa cum (credem) că ne convine. Totul (cel imaginabil e complicat, dinainte să ne distrugem şi să ne desfigurăm cu nonşalanţă, şi cu scop) e suplimentul uitării din anti-memoria unde nimic nu mai are unde să se ascundă. Alternativele sunt ulterioare gândirii incipiente, când ne-am propus să fim…

*

Distrugerea amintirilor "distruge" riscurile viitorului. Până la fapte, ne-am inversat orientările (sau ne-am cenzurat patrimoniul ideologic prin tăcerea reinterpretativă a riscurilor, tocmai, când bănuim că s-ar putea), dar nu toate gândurile au detalii. Cum să te protejezi de uitare? Aici, suntem nedefiniţi şi nu se întrevede ceea ce ar fi dincolo-doar ca formă de celebrare. Motivele nu ţin de timpul rămas, din moment ce ne-am distrus memoria. Nedefinită, fără un motiv declarat, de parcă ne-am permis să "declarăm" în contra, tocmai când alternativele luau locul raţiunii. În aceeaşi intersecţie, unde nu s-a întâmplat nimic dinaintea motivelor, te poate lovi o închipuire. E mai grav decât ai avea motive să te distrugi. E o speranţă zidită între ofrandele şi spaimele repetiţiilor. Doar după aceea ar trebui să ţi se permită să-ţi distrugi memoria…

*

Momentul când ne închipuim-din moment ce s-a întâmplat înaintea noastră-nu e nici repetiţie, nici admirarea uitării, nici nu ne convine. Acceptăm cu pierdere asumată şi constatăm că nu ştim să pierdem. Acolo, cândva, se va întâmpla să ne amintim cine ne-a distrus…