Sunt anumite evenimente în istorie care lasă urme în tine pentru tot restul vieţii. Te marchează. Pentru că ai fost martor, participant şi victimă a lor şi a ceea ce le-a urmat. Războaie, dezastre, revoluţii, cam tot ceea ce zguduie din temelii confortul cotidian şi starea de lene apatică a lui „nu ai ce-i face, asta e”. Generaţia părinţilor şi a bunicilor noştri a prins războiul şi instaurarea comunismului. Generaţia noastră a fost una dintre cele mai privilegiate în materie de aşa ceva: inundaţii, inundaţii (două „sesiuni”, în 1970 şi 1975), cutremur(e), criză alimentară şi energetică, Cernobîl, 1989, golaniade şi mineriade, pandemie şi chiar nebunia cotidiană. Destule, nu? Dar fiind moment aniversar, ne oprim doar la momentul 1989.
Suntem în zilele care, acum 36 de ani, au însemnat începutul mişcării tectonice care a eliminat dictatura lui Ceauşescu şi naţional-comunismul (nu am spus comunismul!) din viaţa politică românească. La 16 decembrie 1989, în gri-ul traiului cotidian al românilor se strecurau anumite veşti înfiorătoare pentru omul ăla care era obsedat să îşi vadă de treaba lui care să nu se bage ca să nu intre la bucluc. Cum că la Timişoara e cu scandal, că s-a ieşit în stradă şi că (şopit, cu voce joasă) se strigă împotriva lui Ceauşescu. Deja spaima că poate ajunge şi la noi şi ce ne facem era mai răspândită decât aceea de „hai să facem şi noi ceva”. Lumea se gândea că este un fel de nou Braşov 1987, unde câştigătorul urma să fie, din nou, sistemul iar amărâţii ăia care au protestat vor ajunge pe mâna Securităţii şi salutare. Totuşi, în ciuda spaimei, o mică rază de speranţă tot era. În jurul României, comunismul se prăbuşea, cu mai multă sau mai puţină tevatură, mai mult sau mai puţin orchestrat de intervenţiile subtile ale lui Gorbaciov şi de proteste întocmai şi la timp, ca în Germania de Est.
Numai că la noi nu a fost aşa. Pe 17 decembrie, la Timişoara, situaţia a escaladat. A fost scoasă armata pe străzi. S-a aranjat cumva să se lase cu morţi. Chestia nu mai era deja în tiparele obişnuite. Se vorbea de oameni împuşcaţi, înjunghiaţi cu baionetele, călcaţi cu tancurile şi transportoarele, vânaţi pe străzi şi prin scările blocurilor, arestaţi, bătuţi, mitraliaţi. Era un şoc să auzi aşa ceva. Era război. Şi era doar începutul. Şi al împuşcăturilor şi al celor ucişi.
Era începutul Revoluţiei din Decembrie 1989. Cel mai aruncat în derizoriu eveniment soldat cu victime omeneşti din istoria României. Cel mai batjocorit, manipulat, pocit, înstrăinat, doar-doar lumea va uita de măreţia de atunci. Asta a fost răzbunarea LOR. Una dintre ele, de fapt. Şi le-a reuşit. Cei care au aprins cumva flacăra libertăţii la Timişoara au ajuns să fie ba agenţi străini, ba prostiţi de agenţi străini, ba oameni fără căpătâi, ba masă de manevră în jocurile oculte ale schimbării puterii. La fel, armata a ajuns să fie socotită criminalul exclusiv al Revoluţiei, restul de participanţi la reprimare ca Miliţia şi Securitatea, ajungând chiar victime de compătimit.
1989? O prosteală, o „loviluţie”, un eveniment ocult dirijat de oculţii care l-au înlăturat pe cel mai patriot dintre patrioţii neamului şi cel care a civilizat România, pentru că incomoda pe plan mondial.
Cei care atunci erau fraţi pe baricadele schimbării ori s-au ratat, ori au devenit maeştri ai oportunismului, au intrat în partide, şi-au primit partea de şmecheri, s-au descurcat şi inevitabil se ceartă între ei care a fost mai revoluţionar. Tinerei generaţii i se rupe în 14. Noii revoltaţi de profesie se dau urmaşii celor care au murit atunci fără vreo greaţă, în aplauzele adulatorilor. Se împlinesc 36 de ani de la începutul unei chestii numită Revoluţie. Nu am uitat şi nu i-am uitat. Nici pe eroi, nici pe cei care au ucis eroi.
Ștefania VESA
