Se fâlfâie tot mai des cuvântul ăsta din noul vocabular de lemn al "oamenilor noi", urmaşii  în ideologie ai tovarăşilor vechi: whataboutism. Sună ciudat, nu? Ce e aia "uat-ăbautism"? Cum e când cineva te face whataboutist? Când se petrece asta? Ce e drept, expresia e scoasă, la noi pe piaţă, nu de multă vreme, cam de când cu războiul din Ucraina. Deci e mai nou decât alt cuvânt anti-gândire, care a făcut carieră în pandileală: "conspiraţionism" (deşi teoriile conspiraţiei devin practici pe zi ce trece). Dar sunt din aceeaşi categorie: de a îţi închide gura pentru ca ceilalţi să-şi impună părerile lor nu neapărat adevărate şi chiar nu neapărat normale. Adică, dacă ţi se spune că eşti ori una ori alta, pe tine te-ar cuprinde o jenă infinită, o teamă că vai ce ai comis-o şi că Noua Miliţie a Gândirii deja e cu ochii pe tine şi că nu mai eşti corespunzător, vai de steaua ta. Aşa că iei poziţia ghiocel, faci ciocul mic, iar ceilalţi îşi fac liber de cap şi îşi impun tâmpeniile şi mint repetat până toţi zic că e adevăr, pentru că se tace de teamă. Că asta şi vor. Ca tu să taci ca ei să răspândească ce vor sau li se ordonă.  
"Whataboutismul" este, în fapt, o definiţie corectă şi OK. Adică semnalează când tu, în loc să fii la subiect, o iei pe după el, te referi la altceva, pe româneşte o dai la-întors sau o întorci ca la Ploieşti. Sau, în loc să dai o replică pe o temă, o arzi cu bă, fraiere,cu ba p-a mă-tii, adică te iei de om. Paradoxal, tocmai cei care practică cel mai mult asta, ei sunt în gură cu whatabout-ul pe alţii. Pe care l-au transformat în altceva: o acuzaţie.

Eşti whataboutist mai ales dacă le aminteşti chestii din trecut, că de aia urăşte progresimea trecutul, că li s eîntoarce împotrivă. Şi mai ales când le demaşti dubla măsură în anumite situaţii similare la care atunci făceau urât iar acum fac frumos. Sau invers. Sau nu fac. Eşti whataboutist dacă spui că un anumit actor foarte protestatar care tuna şi fulgera împotriva unor companii media, cu ceva timp în urmă îşi lua bani taman de la ele pe nişte reclame. Eşti whataboutist dacă le aminteşti cât de urât făceau, de exemplu, că tatăl lui Dragnea (bau! Hahahaha!) a fost miliţian, dar cât de frumos scuzau pe ministrul al cărui tată a colaborat cu Securitatea. Eşti whatboutist dacă spui că integritatea statelor e valabilă nu doar în cazul Ucrainei. Să continuăm? Eşti din ăla cum îi spune atunci când aminteşti că scriitorul superhashtag făcea apologia lui Ion Iliescu. Atunci când aminteşti celor care cerea bulău şi bătaie pentru toţi protestatarii anti măsuri stupide din vremea covidului, că în vremea lui REZIST urlau că libertate de protest pentru oricine cu orice preţ. Când îi aminteşti de bătăile date protestatarilor din UE celui care smiorc că cică a fost gazat pe 10 august. Când îţi aminteşti auzind-o pe Maia Sandu că e pericol de lovitură de stat la Moldova, (o reţetă ideală de a-ţi elimina adversarii politici şi a lua măsuri cam dictatoriale) şi subit îţi vine în cap  13 iunie 1990 cu Iliescu ce a spus şi el că a fost o lovitură de stat legionară, apoi a chemat minerii şi pe IMGB să facă ordine. Când aminteşti super activiştilor vaccinării obligatorii despre cum erau ei stăpâni pe trupul lor la o adică. Ori când te ia ceauşistul cu "da ce acum e mai bine?" atunci când tu spui despre cât de naşpa era sub "iubitul conducător". Sau atunci când scriu eu despre una, iar Vivi Drăgan mă face din senin pesedist deşi nu era vorba de vreun PSD în poveste. Whataboutism e când tu pomeneşti de Soros şi ţi se răspunde despre AUR. Când tu întrebi de ortodocşi iar ateul acut îţi citează din Vechiul Testament sau amintiri din filme despre Inchiziţie. 
Cei care te acuză de whataboutism, e clar că ei în practică la greu. Nu sunt capabili să dea un răspuns credibil la întrebările sau provocările tale. Când un neo-tovarăş din ăsta te ia cu whataboutism, atunci, clar, ai dreptate iar ăla se oftică de ciudă că nu mai are lozinci în rezervă să le folosească. Totul e să nu îţi pese. Mai bine să te facă whataboutist decât să fii roboţel.