Un remarcabil teolog și istoric: Constantin Erbiceanu (1838-1913)

 Autorul a numeroase lucrări, elenistul, istoricul și teologul s-a născut în 5 august 1838 în localitatea Erbiceni, județul Iași, în familia preotului Ion Ionescu. Mama, Zoița, era însăși fiică de preot. Era unul din cei patru copii ai familiei acestuia (trei băieți: Gheorghe, Constantin, Dumitru  și o fată, Marghioala). După unele surse, familia s-ar trage din Oltenia. Datorită ocupației austriece, strămoșii părăsesc  această zonă geografică și se stabilesc în Moldova, la Erbiceni. De la numele satului, urmașii și-au luat, ulterior, numele sub care erau cunoscuți în istoria noastră națională.

Inteligenți și cuminți, cei trei fii ai preotului, încurajați și susținuți de familie,  sunt trimiși la Seminarul „Veniamin Costache”  de la Socola,  cea mai importantă școală bisericească din Moldova acelei vremi. Aici, la finalizarea ciclului de învățământ, prin grija lui Filaret Scriban, profesor de limbi clasice: greacă și latină, care aprecia în mod deosebit sârguința, inteligența vioaie și purtarea ireproșabilă ale lui Gheorghe și Constantin, îi sprijină în a dobândi, pe seama Ministerului Cultelor,  burse de studiu în străinătate.  Frații ajung la Atena: Gheorghe parcurge  Literele iar Constantin Teologia, fiind cel care, la finalizarea acesteia (1865-1868), dobândește și doctoratul în specialitate. Înainte de a reveni acasă,  întreprinde o scurtă călătorie de studii la Paris (1868).

Ajuns în țară, Constantin Erbiceanu onorează un post de profesor de istorie universală și ecleziastică (1868-1871); timp de cincisprezece ani, activează ca profesor de Teologie morală și Drept bisericesc (1871-1886) la Seminarul Central de la Socola, pe care-l absolvise ca elev în urmă cu ceva timp.

Un moment important al vieții sale avea să se petreacă în anul 1873 când se căsătorește și se bucură, împreună cu consoarta sa, de cei patru copii: Constanța, viitoarea pianistă europeană,  Laurențiu, Constantin și Eduard.

 În acești ani, la Iași, Erbiceanu, împreună cu soția sa, Aglae Negrescu, urmașă a înstăritului aromân Zappa, au fost, la domiciliul privat, gazdele unui salon cultural, frecventat de elita intelectuală locală: A.D.Xenopol, Mihai Eminescu, Costache Negruzzi, George Panu, Eduard Candella ș.a. 

Studiile valoroase publicate atrag atenția oficialităților asupra eruditului moldovean care a fost solicitat la București. Urmează o perioadă de cinci ani, tot în învățământ, la Seminarul Central din București (1887-1892). Înregistrează un salt profesional, pe post de suplinitor mai întâi, apoi profesor titular de Drept bisericesc și interpretarea canoanelor la Facultatea de Teologie a Universității din București („Universul”, anul 13, 1895, nr. 39 din 16 februarie, p.3), redactor la revista „Biserica ortodoxă română” și director al Editurii Cărților Bisericești a Sfântului Sinod, datorat aprecierii pozitive din partea armeanului Spiru Haret (1851-1912 – matematician, astronom și pedagog român, de trei ori ministru al Instrucțiunii Publice:1897-1899; 1901-1904 și 1907-1910)  și D.A.Sturza. În perioada anilor 1897-1898, Erbiceanu a suplinit și catedra de Limba și literatura greacă de la Facultatea de Litere din București, devenită vacantă prin decesul lui Epaminonda Francudi (1829-1897). Consiliul profesoral al Facultății de Litere din București, întrebat de Ministerul Instrucției pe cine să numească suplinitor la catedra de Limba elină, a recomandat pe Erbiceanu. (`„Adevărul”, anul 10, 1897, nr. 2845 din 31 mai, Supliment; T.N.Manolache, Constantin Erbiceanu, în: „Mitropolia Olteniei”, XV, 1963, nr. 3-4, p. 250). Referitor la cretanul Francudi, istoricul Iorga scria: „Îmi voi aduce aminte totdeauna cu o duioasă venerație de el.” (N. Iorga, Români și Străini, Vălenii de Munte, Tipografia Soc.„Neamul românesc”, 1909, p.8). Erbiceanu nu a fost hirotonit, în schimb s-a dedicat  total și cu rezultate apreciabile învățământului.

Cu o curiozitate demnă de remarcat, „de om cult și harnic”, dublată de predilecția lui de elenist și om de școală, Erbiceanu scormonește arhivele și bibliotecile Mitropoliei, Universității și Seminarului ”Veniamin” din Iași, dar și bogata bibliotecă a Seminariului Central din București. Punea astfel în circulație, făcându-le cunoscute, numeroase documente grecești care completează foaia albă a trecutului nostru școlar-bisericesc, asupra școlilor grecești din țara noastră și asupra învățământului la români. Perioada domniilor fanariote în Principatele Române iese din conul de umbră prin limba greacă, Constantin Erbiceanu posedând  o gândire clară și pătrunzătoare, un dar rar al abstracției.

Mare parte din primele sale cercetări le va publica în „Revista Teologică” întemeiată de el la Iași, pe care o conduce până în anul 1887 când ia calea Bucureștiului. Publică acum o serie de monografii: Istoricul Seminariului Veniamin din monasteria Socola fondat în 1804 (1885); Școala greacă și română supt Vasile Lupu și Matei Basarab; Istoricul învățământului la români ( Serbarea școlară de la Iași); Istoria  Mitropoliei Moldovei și Sucevei utilizând în redactarea acestora de un sporit număr de  documente inedite. A editat lucrarea lui Petru Maior Proconon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înțălăsul cel deplin și adevărat al canoanelor și a toată tocmeala bisericească, spre folosul mai cu seamă a românmlor, București, 1894;Religiunea în luptele românilor,București, 1895 ș.a.

Perioada de activitate la București corespunde în timp cu apariția de noi lucrări științifice: Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă (textul grecesc și traducerea în limba română, București, 1889, 361 p. și ediția nouă- București, Editura Corint, 2003). Referindu-se la această lucrare, o publicație a vremii consemna următoarele: „Domnul Erbiceanu vine și dumnealui să-și aducă prețioasa-i muncă pentru înaintarea cercetărilor pe terenul istoriei noastre naționale” („Convorbiri literare”, anul 24, 1890-1891, nr. 4 din 1 iulie, p. 355); Diferite știri contemporane asupra Eteriei de la 1821; a corectat și publicat lucrarea într-un volum a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, Didahiile ținute cu mitropolia din București de Antim Gureanul cu notițe biografice, București, 1888; Istoria Mitropolii Moldovei și Sucevei și a Catedralei din Iași, București, 1888, 272 p.; Căsătoria în Biserica noastră națională, București, 1899; Didahiile lui Antim Ivireanul; Sfaturi politice către Domnul Ștefan Cantacuzino; Documente din opera lui Brâncoveanu; două Bibliografii greco-române (1903 și 1913 cu titlul Bibliografia greacă. Cărțile grecești imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă și dedicate domnitorilor și boierilor români, București, Tipografia cărților bisericești, 210 p. o lucrare importantă pentru studiul cărților grecești vechi;  o serie de documente privitoare la istoria bisericii române – Ulfila, viața și activitatea lui sau starea creștinismului în Dacia Traiană și Aureliană în secolul al IV-lea, București, 1898 (Ediția a II-a revizuită, București, Editura Enciclopedică, 2013, un volum de autobiografie, lăsat spre publicare după moartea sa, nota fundamentală a acestuia constând într-o „sinceritate mistică și patriarhală” (publicată cu titlul Viața mea, scrisă de mine după cât mi-am putut aduce aminte, tipărită după decesul său de către fostul său elev, Iconom Ilie Teodorescu, București, Tipografia Gutenberg,  1913) ș.a. Se valida astfel afirmația lui Vasile Pârvan: „…căutarea adevărului absolut e scopul aspru și nobil până la jertfă al tuturor ostenelilor sale”.

Erbiceanu, înțelegând importanța cronicelor grecești scrise în timpul domniei fanarioților, a demarat publicarea în întregime a acestor valoroase materiale istorice, unele cunoscute dar și altele inedite. Amintim în acest sens Eugoniul (viața) domnitorului Nicolae Petru Mavrogheni (1786) și  Cronica lui Petru Depasta Peloponezianul privitor la viața domnitorului Constantin Nicolae Mavrocordat, ambele în traducerea lui  Erbiceanu.

În discursul de recepție la Academie, rostit de Vasile Pârvan la 28 mai (10 iunie) 1914 în ședință solemnă, cu un răspuns de Nicolae Iorga, dedicat vieții și activității lui Constantin Erbiceanu se consemnau următoarele: „… fu printre cei din vremea lui aproape singurul în măsură să prețuiască documentele și manuscrisele de acest fel (grecești – L.G.)…, care cuprindeau lămuriri de preț pentru istoria școalei și bisericii românești” și faptul că: „împrejurările vieții – din fericire prielnice înclinărilor sale – îl făcură să ajungă profesor și scriitor în cea mai roditoare dintre ramurile literaturii noastre bisericești contemporane, cea istorică”(ro.scribd.com/document/16549831/Vasile-Parvan-In-memoriam-Constantin-Erbiceanu)

Ca istoric al bisericii și școlii românești, Erbiceanu a fost un ortodox erudit, sprijinindu-se pe evidența faptelor, iar ca om și creștin a trăit în atmosfera bisericii noastre având înțelegerea „larg iertătoare a celor omenești”. Ca atitudine socială, Constantin Erbiceanu a dovedit iubire de neam, de dinastie, pentru clasele de jos, revoltându-se pentru carențele de educație ale timpului” (Dumitru Vlăduț, Retorica de comemorare la Vasile Pârvan, în: „Transilvania”, anul 116, 2010, nr. 6 din iunie, p. 29-34.)

Bogata și variata activitate desfășurată de-a lungul întregii vieți aduce numirea sa ca membru corespondent al Academiei Române („Familia”, anul 35, 1899, nr.11 din 14 martie, p.130) și apoi titular  prin decretul semnat de Mihail Kogălniceanu și D.A.Sturdza în anul 1890. Discursul său de intrare în Academia Română are ca temă Viața și activitatea literară a protosingelului Naum Râmniceanu (1771-1839), călugăr, istoric și scriitor cu origini în Jina Sibiului, ale cărui poezii asupra evenimentelor anului 1821 le publicase cu un deceniu mai înainte.

Erbiceanu a fost un precursor valoros al bizantinologiei noastre muzicale, aspecte asupra cărora s-a aplecat apreciatul muzicolog Cosma Viorel („Transilvania”, anul 121, 2015, nr. 3-4 din 1 martie, p.128) care analizează profund lucrarea savantului ieșean. Este vorba de cel mai vechi manuscris psaltic cu cântări în limba română din anul 1713 intitulat Psaltichie rumânească, alcătuită de ieromonarhul Filothei Sin Agăi Jipei, păstrat astăzi între manuscrisele românești ale Bibliotecii Academiei Române din București. Este un valoros tezaur muzical ale cărui dimensiuni și valoari au fost semnalate de Constantin Erbiceanu ( Vezi: Întâia carte de cântări bisericești în românește cunoscute până acum, în:  „BOR”, 21, 1897, nr. 3, p. 292-304).

Opera sa literară  și știiințifică însumează peste 40 de lucrări în volum, zeci de studii și articole disipate în publicațiile vremii, în principal în „Revista Teologică ”, „Biserica ortodoxă română”, „Tribuna”, „Ateneul român”, „Archiva” – organul Societății științifice și literare din Iași, ș.a.

A fost membru al societății culturale „Junimea”, membru al unor societăți savante la Constantinopol: „Hellenikos Philoogikos Syllogos” din 1866 și „Hetairia Mesaionikon Spoudon” din 1889.

Călătoria pământească a ilustrului omagiat ia sfârșit în ziua de 21 martie 1913, zi care aducea cu sine clipa marii treceri. Se stingea din viață trecând la cele veșnice, la o frumoasă vârstă pentru acele vremuri.

Vestea decesului s-a răspândit rapid prin intermediul presei: „Evenimentul”, „Diminiața”, „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român” „Viitorul”, informau cititorii despre tristul eveniment. 

Slujba de înmormântare a fot oficiată la Cimitirul Bellu din Capitală  de un sobor de preoți în frunte cu Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu, un bun camarad și prieten  al defunctului. Au fost prezenți mulții membri ai Academiei Române: Nicolae Iorga, O. Densușianu, arhimandritul Iuliu Scriban, unul din pionierii ecumenismului românesc, juristul Ioan Tanoviceanu, întemeietorul criminologiei românești, I.P.Burcă,  profesori de la Facultatea de Teologie și de la Seminarul Central, foști elevi ori studenți. Decorat cu mai multe ordine ale statului român, onorurile militare fiind date de o companie din Regimentul 6 „Mihai Viteazul”.

Recent, din pana istoricului Leonidas Rados, a fost publicată o valoroasă monografie intitulată Un cărturar de altă dată: Constantin Erbiceanu (1838-1913), București, Editura Academiei Române, 2020, 464 p. Apariția cărții a fost sprijinită financiar de Fundația Culturală Erbiceanu, înființată de un urmaș al marelui dispărut, inginerul Constantin Laurențiu Erbiceanu.

În sensul proverbului românesc „Așchia nu sare departe de trunchi”, amintim că fiica  marelui dispărut, pianista Constanța Erbiceanu (1874-1961), se numără în rândul primelor absolvente de bacalaureat din țara noastră. Ca pedagog este creatoarea „metodei Erbiceanu”, arhicunoscută în cadrul școlii pianistice românești” („Magazin”,anul LXV, 2022, nr.47 (3377) din 24 noiembrie).

Muzicologul Iosif Sava consideră că pianista Constanța Erbiceanu este o remarcabilă reprezentantă a gândirii și acțiunii artistice românești, ctitorind, alături de Florica Musincescu, „o școală pianistică de anvergură internațională (Iosif Sava, Ctitoria Constanței Erbiceanu, în „Contemporanul” (București), 1991, iulie-decembrie, nr.46 din 15 noiembrie, p.2).

                                                                                                              Lucian Giura