Când eram copil și umpleam zilele de vacanță cu sesiuni repetate de „miuța” sau „baraj cu capul”, transformând bătătorul de covoare în poarta apărată cu strășnicie, modele pentru cei mai mulți dintre participanții la joc erau Hagi, Răducioiu, Gică Popescu, Prunea, Lăcătuș, Dan Petrescu șa. Niciunul dintre aceștia nu ajunsese mare fotbalist peste noapte, fiecare muncind, sacrificându-și copilăria, adolescența. Cum „bătutul” mingii era preocuparea principală a băieților din cartier, era normal să aibă modele din rândul fotbaliștilor. Ceea ce nu era rău, pentru că, repet, jucătorii ce făcuseră carieră în anii ’80-’90 munciseră din greu pentru a gusta din fructul celebrității. Anii au trecut și reperele sănătoase au început să fie înlocuite de șmecherașii tranziției, de cocalarii îmbogățiți peste noapte, de agramați care epatau televizat, în fine, de inși de la care puteai învăța cel mult driblinguri infracționale. Timpul a trecut iar, și modelele de carton s-au diversificat, societatea românească uitându-se admirativ la potentații de-o vară, la „băieții deștepți” ce nu se prea omorâseră cu munca sau cartea, dar ciupiseră coarda sensibilă a unor conjuncturi favorabile.

Azi, spațiul românesc e invadat de așa-ziși artiști, unii cu probleme serioase de comunicare în limbaj articulat de nivel minim, „vedete” ce mitraliază urechi și conștiințe cu mesaje ce orientează publicul, nu de puține ori, spre atitudini sancționate de Codul Penal. Când unii dintre acești admirați urcă pe scenă și relatează cu dezinvoltură aplecarea lor către consumul de substanțe interzise, îndemnând indirect la copierea apucăturii, avem o problemă.

Dacă sute sau mii de adolescenți căzuți în admirație față de astfel de „artiști” le vor urma exemplul, spunându-și „Dacă el face asta, eu de ce n-aș putea?”, se cheamă că ne confruntăm cu o situație gravă, chiar una de siguranță publică, dacă sintagma nu li se pare forțată indulgenților ce bagatelizează flagelul. Legile noastre, amorțite, legate la ochi și la mâini tratează cu mult prea multă blândețe aceste incitări la metehne toxice. Indivizii despre care vorbeam, slobozitori ai unor lălăieli numite, pe nedrept, melodii, sunt model pentru foarte mulți adolescenți debusolați care se agață de imaginea umflată a unor personaje ce bântuie agasant rețelele de socializare.

Într-o societate puternic diluată, în care buruiana non-valorilor a năpădit și plantele binefăcătoare, orice tolomac ce își afișează „șmecheria” la vedere poate deveni un VIP, indiferent de frecvența dezacordurilor și aberațiilor din enunțurile sale sărăcăcioase. Iar dacă turmele de admiratori îl urmează orbește, inclusiv în ceea ce numim generic „trasul pe nas”, avem dimensiunea unui fenomen devastator pe care autoritățile îl privesc cu o inexplicabilă toleranță.