Trei moduri de a gândi în limba română

Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Am avut timp să-mi treacă nervii de la tentaţia primei citiri, până la ultima lectură, sau recitire, despre destăinuirea prin traducerea (sau trădarea) moleculelor caligrafiate în limba maternă. Fiind un cititor fără semn de carte, îmi permit să citesc şi invers, în descreşterea numerotării paginilor. Asta poate atrage o diferenţiere majoră faţă de iniţierea cititului şi lecturarea vorbită, şi cauzală, şi în acelaşi ritm poate nuanţa convingeri. Nici unele, nici altele nu sunt preconcepute. Mereu va exista un imbold de neîncredere, după ce "reciteşti" primele impresii de lectură în limba română. Nefiind o achiziţie prin licitaţie, limba română nu poate fi stăpânită prin explicitare verbală, gestuală, autoritară prin gestaţii contra-făcute şi nici nu prea ştim, câteodată spre generalizare, despre ce vorbim când încercăm să avem dreptate. În democraţiile lingvistice, limba vorbită a devenit un hobby iar gândurile scriptice sunt la limita exprimării. Tentaţia "estetizării" limbii române prin împrumuturi (sau achiziţii) e un nou tip de educaţie, de norme şi inchiziţii, şi traume răstălmăcite.
***
"Nu ne scăldăm de două ori în apele aceluiaşi râu", spunea Heraclit. Noi ne spălăm cuvintele în aceeaşi copaie şi ne clătim păcatele după ce le cenzurăm în centrifuga cu rotaţie inversată. Aşa se epurează gândurile (nevorbite), obsesiile (rostite), evenimente şi credibilităţi (şoptite) şi toate au afinităţi neo-naţionalizate prin împrumut cu dobândă de fals capital lingvistic: importăm falsităţi şi ne exportăm expresiile (neaoşe), atârnate prin te miri ce "colecţie" mutual-privatizată. Ne scăldăm cuvintele în nisipuri mişcătoare şi ne uscăm gândurile între malurile pergamentoase ale uitării. Dacă nici prin credinţă limba română nu poate fi "stăpânită", la ea acasă, ne-am înecat în propria scăldătoare.
***
Ne permitem, o dată într-un an (cu cratimă sau între paranteze) să vorbim în Limba Română, de ziua ei. E o blasfemie, din moment ce 364 de zile, comprimate într-un an calendaristic, se "eliberează", o singură dată, de sub tălpile vorbirii. Ne indispune sinceritatea limbilor materne, sau (doar) cea română e scoasă la licitaţie? E o întrebare românească: cum împaci, aşa, din întâmplare impusă, educaţia cu credinţa? Sau traumele cu opiniile (sau concepţiile) acceptate, dinainte să le vină timpurile? Sau, de ce trebuie să ne împăcăm, înainte să ne silabisim spaimele? Aşa-i (şi cu) limba română. Nu poate fi stăpânită. Suntem doar vorbitori de împrumut şi nici tăcerea nu e o variantă a "omuleţului" de strajă în gâtlejul gândurilor ce le mai avem. Până vom afla cine şi de ce ne permite să gesticulăm în limba română, acceptaţi variante?